Taste of India


Hristos a Inviat!

Postarea de azi se doreste o postare care sa te binedispuna, sa te relaxeze, sa te faca sa dansezi intr-o atmosfera care poate fi romantica sau de ambianta, in functie de stare pe are o are fiecare. Si sa te introduca intr-o lume muzicala poate mai putin cunoscuta la noi, dar asta nu inseamna ca nu e la fel de frumoasa si de bogata. Doar sa ai un pic de rabdare sa o descoperi. Daca rezisti pana la sfarsit, s-ar putea sa fii uimit/a de sunetele, bogatia si culoarea cantecelor, de la clasic, traditional pana la modern sau la un melanj minunat al lor.

Imi doresc sa o descoperi asa pe una dintre cele mai frumoase si sensibile voci feminine, pentru mine, Shreya Ghoshal. Am cateva preferate in playlist insa ascultand si altele, mi-am dat seama ca are o voce si mai dulce decat credeam si ma emotioneaza foarte mult. Dar cred ca tine si de starea si momentul in care ascult. 🙂

Apoi o alta voce, masculina de data aceasta, Arijit Singh. Cand am auzit prima data o piesa de-a lui, intr-un film, a percutat insa nu atat de mult incat sa o retin. Apoi am reauzit-o. Wow! Ascultand-o, ma gandeam ce voce frumoasa, dar in acelasi timp usor ragusita, puternica, masculina si totusi aproape neindiana! E o piesa intr-un stil arab dar totusi cantata de un indian in hindi, dar atat de bine interpretata incat am stat si m-am gandit daca e chiar indian cel care o canta. Cine o canta? Am aflat si am ascultat si alte piese. Cateva vor ramane printre preferatele mele pentru totdeauna. Imi place foarte mult vocea lui. Iar un duet cu Shreya e cireasa de pe tort.

Intr-un alt duet cu Shreya, am remarcat o noua voce masculina, de alt calibru fata de cea a lui Arijit, diferita dar in acelasi timp mult mai sensibila. Ca a lui Shreya. Si asa am descoperit inca o voce pe care nu o poti uita, dupa parerea mea, cea a lui Sonu Nigam. Am aflat ca el a fost si mentorul celor doi de mai sus si este o legenda in India. Pe buna dreptate. Te invit sa asculti si piesele lui, sunt speciale.

Apoi, din recomandarea unui prieten vechi, am descoperit o piesa traditionala din Nepal care mi-a mers la inima. Asa ca va fi si aceasta si o alta interpretare, pentru ca pot fi mai multe, la fel de reusite. Si ca sa vezi ca muzica indiana este atat de versatila, te las sa descoperi si Madari. 🙂 Iti vei da seama care e.

Elena G

Tabara de haiducie


Duminica am venit dintr-o tabara cu totul si cu totul deosebita si dorinta mea este sa mai particip. Este o tabara peste care am dat intamplator pe fb si mi-a atras atentia inca de la inceput. Citind explicatiile, am vazut ca este exact ce imi doresc sa fac de mult timp si ce ma pasioneaza. “Reziliență, anduranță, precizie tehnică și gândire tactică”, citez din descriere, adica supravietuire. Daca te pasioneaza si pe tine asa ceva sau iti doresti sa experimentezi, sa inveti, sa te reconectezi la tine si la natura, sa iti testezi limitele si sa simti ca a trecut o luna nu 3 zile, eventual sa vrei sa revii, asa cum vreau eu, te invit sa citesti aici si sa il urmaresti pe Eugen Sechila, cel care face astfel de tabere, pe acest site. Despre el nu voi scrie pentru ca sunt destule materiale pe yt, g, fb care sa te lamureasca. L-am cunoscut aceste 3 zile si asa cum il vezi online este si in realitate. Mi-a placut mult de el si ma bucur ca face parte acum din cercul meu de cunostinte. In ciuda sau poate tocmai datorita ororilor pe care le-a experimentat prin prisma meseriei, este un om cu coloana vertebrala, realist si credincios. Si calm. Care a condus cu intelepciune oameni veniti din toate colturile tarii, din strainatate, de varste foarte diferite, dar animati de idealuri comune.

In tabara am avut parte de multe aventuri, am punctat toate activitatile din program, dar cateva mi-au mers la inima in mod deosebit. Si nu am cuvinte suficiente sau potrivite ca sa le recomand asa cum trebuie. M-au impresionat cel mai mult deplasarile pe teren ostil, insa ele nu sunt obisnuite. Sunt deplasari in care te prinde noaptea in padure si mergi ore intregi pana aproape sau dupa miezul noptii. Se merge in sir indian, in liniste si fara nici o sursa de lumina artificiala, poate doar 1-2 minute pentru a studia harta din cand in cand. Se merge ascultand sunetele naturii, se merge uneori doar in sunetul pasilor si bataile inimii, se merge sub un cer instelat sau innorat, se merge sub o luna frumoasa care lumineaza totul in jur intr-un mod feeric, se merge ascutindu-ti simturile amortite de zgomotul fara fond al oraselor. Luna a fost in crestere zilele acestea si am prins-o aproape plina (pentru ca abia azi e luna plina) si rotunda si foarte, foarte luminoasa. Natura in lumina lunii se cuprinde cu ochii si cu inima. Orice cuvinte ar fi de prisos. Am traversat rauri, am urcat si am coborat, am trecut prin poieni si prin paduri, ne-am agatat in salcami cu spini si muri enervanti, am calcat in noroaie si baltoace, ne-am bagat in lastaris, am trecut pe langa stani si ne-au latrat cainii (aici chiar mi-a fost frica). Dar a fost minunat.

Conditionarea fizica si morala a fost alt punct care mi-a cazut bine. Miscarea pentru mine este esentiala insa recunosc ca am o lene, uneori, de ma doare. Dar cel mai bine ma simt cand ma misc, cand merg, cand fac un efort fizic. Aceasta completata si cu conditionarea morala, cu povesti ale unor oameni care au trecut prin incercari la care nu cred ca ar mai fi multi in stare, zic eu, completeaza armonios un om. Compasul moral e peste conditionarea fizica.

Noțiuni de reziliență și autonomie individuală, de familie și de obște sunt ceva la care ma gandesc de cand ma stiu, bine, nu puse in aceste cuvinte. Partea cu familia si obstea am constientizat-o mai tarziu pentru ca prin prisma felului meu, introvertit, conform MBTI, dar poate ma insel, am lumea mea si asta e suficient. Sau nu, dupa cum descopar uneori. Oricum, rezilienta si autonomia individuala sunt foarte importante pentru mine si acesta a fost alt punct care mi-a mers la inima.

Studiul terenului si topografia tactica reprezinta o necunoscuta si ma bucur mult ca am invatat despre asta. Dar descopar ca nu pricep, cu toate ca Eugen a explicat foarte bine, am facut si practica. Dar ce vrei, imi ia timp. Da-mi o harta a oricarui oras din lume si ma descurc foarte bine, fara sa intreb pe nimeni sau foarte rar. Dar in natura sunt oarba de un picior si schioapa de un ochi. Totusi mi-a deschis ochii cursul acesta si acum vad altfel o harta geografica. S-a mers in detaliu pana la metru, pentru ca ne-a predat asa cum se face pentru lunetisti. Ar trebui sa ma descurc excelent in padure cu o asemenea harta, insa inca nu. Dar mai am o speranta. :))

Peste toate a fost focul cu lumina si caldura lui care ne-a adunat pe toti ca un bunic jovial si plin de intelepciune. E fascinant sa il privesti, sa te incalzesti si sa stai la povesti. Asa ne-am dat ragaz sa ne cunoastem.

Am plecat din tabara sanatoasa, in ciuda dormitului afara, cu picioare reci, am plecat cu un buzunar plin de leurda culeasa din padure, am plecat franta de oboseala insa cu un tonus aparte si liniste in inima. Nu stiu ce imi rezerva viitorul insa tabara aceasta nu o voi uita niciodata.

Mai jos ai cateva imagini care imi vor pastra amintirile mai bine, atunci cand ma voi uita peste ele. 🙂

Elena G

Povestea sarafanului


A fost odata ca niciodata…A fost odata teta* țal Hrista din Constanta. Locuia impreuna cu sotul ei in zona pe care eu o numeam cand eram mica, si o numesc si acum, “la gradina”. Era un camp pustiu, undeva la marginea Constantei, pe atunci, departe. Dupa Revolutie a fost parcelat cu parcele de 500 mp care au fost oferite veteranilor de razboi, printr-o lege nou aparuta. Bunicul meu a fost unul din ei. Din intamplare sau nu, ne-am trezit vecini cu ea si sotul ei, verisori indepartati ai tatei. Au fost singurii care si-au construit de la inceput o casuta acolo. Au trecut ani pana au indraznit si altii iar acum este un cartier in toata regula si nu mai pare asa departe. Ne vizitam uneori cand mergeam la gradina impreuna cu familia sau ne vorbeam peste gard. Tot ei mai pazeau gradina noastra, cat puteau, pentru ca de multe ori se fura pe rupte, fiind pustiu in preajma.

Intr-o zi, fiind in vizita la ei cu ai mei, au vorbit despre costume vechi, traditionale. Mama apreciaza foarte mult orice costum popular si isi dorea, si prin natura meseriei ei, un costum traditional aroman de lana. Era aproape imposibil de gasit, multi oameni au lasat in urma piese deosebite, sau le-au dat la muzee in Romania, de unde nu si le-au recuperat niciodata, chiar daca au fost cu titlu de imprumut. Sau pur si simplu le-au desfacut si au croit altceva din ele, pentru ca nu le mai puteau purta, le-au pastrat cu riscul de a le descoperi mancate de molii sau le-au aruncat. Se schimbasera vremurile, schimbasera tara, era alta viata si asa a fost sa fie. Insa “cand iti doresti ceva cu adevarat, tot Universul conspira pentru indeplinirea visului tau.” spune Paulo Coelho. Si intamplarea a fost ca teta aceasta chiar avea o rochie veche de lana, neagra. Era noua, nepurtata. O desfacuse cu intentia de a face ceva din ea insa a ramas asa, uitata de istorie si mancata de molii. Mama a intrebat-o daca ii trebuie, daca o mai tine sau vrea sa o foloseasca. Raspunsul a fost negativ. Asa ca a i-a cerut-o. Si cine cere, primeste. 🙂 Bine, daca e cazul si daca foloseste, ca nu primim tot ce vrem, e chiar neproductiv sa se intample asta.

A luat-o mama si a zis ca o reface. Avea gauri dar nu asa de urate incat sa nu poata fi reconditionate. Insa era de munca la ea. Oricat de mult si-a dorit mama, nu a refacut-o. A mai stat vreo 20 de ani impachetata bine, sa nu ajunga molia la ea, in sifonier. Dar niciodata uitata.

Pentru ca anul trecut, am hotarat sa ma apuc de ea. Si am inceput sa o reconditionez. Trebuie sa mentionez ca este foarte grea, are mult material si este vopsita natural. E de fapt un sarafan traditional aroman, vechi de peste 100 de ani. Plin de gauri si gaurele, desfacut pe bucati, decupat intr-o parte si pe ici pe colo, in multe locuri, descusut. Gaurile acelea facute de molii efectiv m-au terminat. Din pacate, fir de lana la fel ca sarafanul nu am de unde sa mai iau, asa ca am decis ca pentru gaurile foarte mici sa folosesc banala ata neagra, iar pentru cele mari si asamblare sa folosesc o ata care sa reziste si cea mai buna mi s-a parut ata de macrame neagra, mai groasa un pic. Mi-am cumparat un sul pe care l-am transformat in ghem si am inceput sa cos, zile intregi, schimband ace si ate, albastrindu-ma pe degete de ziceai ca am muncit la sapa. Am facut rost de o bucata de stofa care cumva a trebuit sa se potriveasca acolo unde fusese decupat sarafanul, tamam** in fata si m-am chinuit un pic si la asta. Mi s-a urat la un moment dat si m-am oprit. Apoi am fost prinsa cu altele. Nu prea imi venea sa ma apuc de el chiar daca am mai avut momente libere.

Acum fiind in vacanta, iar m-am gandit la sarafan. Am zis sa incep, incet, incet. Era pe lista de facut si ma bucur ca mi-a iesit. Dupa multe zile in care am stat pe jos, pe pat, oriunde imi era confortabil, am cusut toate gaurile si gauricile facute de molii. Ieri am terminat. Un moment dificil a fost cusutul cutelor de la spatele fustei si cel mai dificil a fost cand am unit fusta cu partea de sus, pentru ca materialul, dupa ce ca e foarte gros, s-a facut si mai gros. Am avut momente cand impingeam acul in covor ca sa intre in tesatura. Insa am terminat pana la urma. Acum am depasit momentul, sunt foarte bucuroasa si mandra de ce am facut, pentru ca nu a fost usor. Sarafanul meu nu numai ca este ca nou dar l-am si purtat prima data. Azi, la biserica am zis ca e un moment minunat sa il pun. E un sentiment pe care acum il inteleg. Nu intelegeam cand eram mai tanara care e farmecul unui costum popular si de ce se poarta si la biserica. Acum stiu ca voi purta tot ce am traditional, atunci cand vremea permite, cat pot de des, si mai ales la biserica. Iar sarafanul acesta negru imi doresc sa ma insoteasca si pe ultimul drum, in cazul in care plec intr-o zi friguroasa. Mi-e drag. ❤

Elena G

*matusa

**in Constanta si Dobrogea, in general, se foloseste acest cuvant din turca, iar in acest context se traduce cu “exact”.

De vanzare


Mai tii minte postarea de anul trecut cu trandafirul? E in regula, nu e musai. Povesteam atunci cum prin cartierul in care locuiesc, am trecut pe langa o vila din alte vremuri, mica si simpatica, ce avea o tufa de trandafiri la poarta si atrasa de frumusetea si parfumul lor, m-am apropiat sa ii miros. Si un batranel, pe care nu il observasem, la balconul de la etaj, mi-a spus ca pot sa rup unul. Doar ca eu nu venisem cu intentia asta, ci doar sa imi bag nasul intr-o floare si sa absorb cu nesat. Daca esti curios/ curioasa sau vrei sa iti amintesti, poti citi/ reciti povestea aici. De ce revin cu aceasta amintire? Pentru ca zilele acestea, trecand prin zona, mi-a atras atentia ditamai afisul galben pe care scria “De vanzare”. Mi se parea ceva familiar insa pentru ca inca nu e inflorit vreun trandafir pe strada, nu stiam cum sa pozitionez familiarul. Si lipsea ceva care sa ma ajute. Abia azi mi-a picat fisa. Casa de anul trecut, cu tufa de trandafir e cea care se vinde, iar tufa de trandafiri arata ca si cum ar fi taiata sau pur si simplu e inca prea frig ca sa se inalte, sunt doar crengi goale care abia se vad prin gard. Gradina e pustie si de aceea nu am recunoscut casa imediat. Cine stie ce s-o fi intamplat si cu batranelul! Am o nuanta de regret ca acea casa se va instraina si cine stie cine va veni. Era tare frumoasa si asa, cu patina timpului si cu tufa de trandafiri. Sper ca oricine o va cumpara, sa o restaureze asa cum merita si sa aiba o tufa de trandafiri la poarta. 🙂

Elena G

Acum 11 ani


Se nastea blogul meu, intr-o zi de 25 martie. De Buna Vestire, pentru ca imi dorisem sa am o zi speciala pentru el. Cum tot amanam, a venit aceasta zi sfanta si asta a fost. Iar ma coplesesc amintirile, ma repet cu ele. Imi doream sa spun la toata lumea experienta mea in bucatarie, era prima data cand ma simteam buna la ceva si mai ales era prima data cand ceea ce faceam producea bucurie, bucurie care era exprimata sincer si de fiecare data. Asta ma facea sa imi doresc sa ofer si mai mult si ceea ce era nemaipomenit, nu se profita de asta. Era cumva ca in titlul lui Steinhardt, “Daruind vei dobandi”. Se venea in intampinarea mea si simteam ca ceea ce fac nu e dispretuit sau luat de bun si cam atat. Am amintiri asa frumoase din acea vreme! Apoi a venit blogul. El este o marturie a acelei parti de viata, a fericirii mele din acea perioada, in special. Dar de la inceput nu l-am facut sa fie pe o nisa, ci cumva un amestec cu de toate, dulci nimicuri, pentru ca ele sunt foarte importante doar pentru mine si nu am aroganta de a decide pentru altcineva ca ar fi la fel de importante. Este o bucatica din mine si ofera. Fara sa ceara nimic in schimb. Si ma bucur foarte mult cand vad ca e vizitat. Cam asta este. La multi ani, drag blog al meu!<3

Elena G

Preasinji cu sânâtati!


Azi dimineata am gasit pe fb o poveste asa frumoasa, care m-a emotionat foarte tare. Este o poveste in care m-am regasit si eu si mi-am dorit sa o impartasesc aici. I-am cerut permisiunea Danielei Kostea, o cunostinta draga de la Comunitatea Aromana. Ea expune foarte sensibil un foarte vechi obicei crestin ortodox care se face la aromani, in ziua de Lasatul Secului si cum se facea la ea in familie. Dupa poveste urmeaza o traducere in limba engleza acestui obicei, preluat de pe grupul Armânamea Trâ Europa, o comunitate initiata si dirijata de Puiu Bajdechi.

“Armânii au, printre altele, 2 mari sărbători: “Stâmâria”-15 august, Adormirea Maicii Domnului și “Dumânica di Lasa preasinj”- Duminica începutului de Post Mare. În fiecare an de “Lasa preasinj” veneam acasă la Constanța pentru a sărbători împreună cu bunicii și restul familiei apropiate, din casă, adică aproximativ 25 persoane. Ne ofeream unul altuia câte un dar simbolic (o portocală, un măr, o bucată de pită, etc) și ne ceream iertare pentru păcatele de peste an, pentru a intra în post cu pace. Mi-am amintit scriind, momentele când îi ceream iertare lu’ maia, sărutându-i mâna:-“Ljeartâ-nj câbătslj, maie”(un amestec de sentimente de dragoste pt ea, timiditate și rușine, căci erau mai mulți ochi ațintiți și nu prea voiam să recunosc că aș fi avut păcate, greșeli) – “Ljirtati s-tsâ hibâ, feata mea. Tini nu ai câbăts.” (Mereu spunea asta și aproape că o credeam, ceea ce nu mă ajuta deloc în lupta cu dușmanul meu pricipal-mândria) Un fel de “spovedanie” de dinainte de spovedanie. Oricum, plecam toți mai ușurați, mai împăcați, după momentele de profundă smerenie în fața celor mai în vârstă, iar noi fiind cei mai mici trebuia să trecem pe la toți ai noștri și să ne smerim în fața lor. Mare lucru pentru care sunt foarte recunoscătoare! O pregătire cu adevărat profundă pe care desigur că nu știu câți dintre noi o conștientizau și o integrau. Eu sigur nu. Mâine va fi greu. Bunicii nu mai sunt, dar noi trebuie să continuăm să ne smerim și pentru propria noastră înviere.” Daniela Kostea

“Lasa preasinji” SundayThe “lasa preasinji” Sunday marks the beginning of the Lent period – 6 weeks of soul purification. During this day, the Armãns/Aromanians ask forgiveness one to each other, the relatives come together, the family is gathering around the table full with goodies. According to the custom, the younger people go to the elder ones, the godsons to their godfathers, celebrating together with different food/meal specialties.The young people are doing rosary in front of the elder ones and in return they are receiving belssing and money. The forgiveness is asked by the following words: “Ljeartã-nj cãbãtsli!”, and suddelny the answer comes: “Ljirtati s-hibã!”. At the end of the celebration, the most aged man from the family is doing the “hasca” (“hara-hasca”) habit/custom – the children’s happiness. An approx. 1m thread is hanged up at one rolling pin’s end. At the other thread’s end is hanged up a boiled egg or a small piece of halvah. All around stay in kneeling position, trying to catch the egg/halvah with the mouth. It is said that the one that succeed to catch the egg/halvah will be full of luck and fortune.” Puiu Bajdechi

Surse: https://www.facebook.com/danutza.costea , https://www.facebook.com/fimirida.armanamea/

Am facut si eu hasca. Recunosc ca imi placea mai mult ca ne vedeam cu verisorii si ca mancam bunatati, ca nu le aveam foarte des pe masa. Doar la sarbatori mai vedeam asa o masa incarcata. Si imi placea halvaua aceea tare si plina de nuci, cum nu mai gasesc acum. Partea cu sarutatul mainii si cerutul iertarii, zau daca ma atrageau. Insa abia acum constientizez si integrez aceasta traditie. Finalul povestii Danielei mi-a umplut inima. ❤

Preasinji cu sânâtati!

Post binecuvantat!

Elena G

Nothing Good Gets Away


Today we celebrate Dragobetele, which is the Romanian equivalent of Valentine’s Day. To mark love and this special day, I have decided to make a post about it. And I thought of John Steinbeck’s letter to his son, that impressed me very much and it has some nice advice about love. It is not comprehensive, you have to listen to your own heart, and mind sometimes, live your own love story, read as much as possible and enjoy the journey too, with kindness, understanding and wisdom. So here it is:

“New York
November 10, 1958

Dear Thom:

We had your letter this morning. I will answer it from my point of view and of course Elaine will from hers.

First—if you are in love—that’s a good thing—that’s about the best thing that can happen to anyone. Don’t let anyone make it small or light to you.

Second—There are several kinds of love. One is a selfish, mean, grasping, egotistical thing which uses love for self-importance. This is the ugly and crippling kind. The other is an outpouring of everything good in you—of kindness and consideration and respect—not only the social respect of manners but the greater respect which is recognition of another person as unique and valuable. The first kind can make you sick and small and weak but the second can release in you strength, and courage and goodness and even wisdom you didn’t know you had.

You say this is not puppy love. If you feel so deeply—of course it isn’t puppy love.

But I don’t think you were asking me what you feel. You know better than anyone. What you wanted me to help you with is what to do about it—and that I can tell you.

Glory in it for one thing and be very glad and grateful for it.

The object of love is the best and most beautiful. Try to live up to it.

If you love someone—there is no possible harm in saying so—only you must remember that some people are very shy and sometimes the saying must take that shyness into consideration.

Girls have a way of knowing or feeling what you feel, but they usually like to hear it also.

It sometimes happens that what you feel is not returned for one reason or another—but that does not make your feeling less valuable and good.

Lastly, I know your feeling because I have it and I’m glad you have it.

We will be glad to meet Susan. She will be very welcome. But Elaine will make all such arrangements because that is her province and she will be very glad to. She knows about love too and maybe she can give you more help than I can.

And don’t worry about losing. If it is right, it happens—The main thing is not to hurry. Nothing good gets away.

Love,

Fa”

Sourse: https://www.brainpickings.org/2012/01/12/john-steinbeck-on-love-1958/

Love, Elena G