Reteta … aproape ideala


Trimit ieri un link pe whatsapp la cativa prieteni si cunostinte care ar putea fi interesate, de la un curs recomandat de Eugen Sechila, cel cu care am facut tabara de rezilienta, tabara pe care nu o voi uita niciodata. Uite aici link-ul, e un curs gratuit care pare interesant. Il dau mai departe pentru ca imi place si poate mai e interesat cineva aici. Never say never!

Cum să ai copii mai calmi cu ajutorul naturii

Azi dimineata citesc urmatorul mesaj de la o prietena din Constanta.

Mihaela: Foarte frumos dar ai ceva și pentru “cum sa ai părinți mai calmi”? 🤣🤣🤣🤣

Eu: 😂 sedatif pc

Mihaela: 🤣🤣🤣

Elena G

PS: in nici un caz acest text nu este o reclama la medicament. A se inlocui sedatif pc cu ce vrei tu. 😂

Maia si dormitorul


Zilele acestea am vorbit despre bunici, despre lemn, despre cat de mult imi place prezenta lui in casa si despre dormitorul meu. Ii povesteam bunei ca eu sunt binecuvantata cu mai multi bunici, cei patru de sange si altii care au aparut in viata mea si care mi-au luminat-o, atat timp cat au facut parte din ea. Si trebuie sa recunosc ca am realizat mai degraba recent. Sunt foarte recunoscatoare, chiar daca mai tarziu, dar sper, nu prea tarziu. O parte sunt deja adormiti, Dumnezeu sa ii odihneasca. Iar altii imi bucura viata chiar acum: buna si surorile. Si nu se stie niciodata ce bunici voi mai avea. Din cei care nu mai sunt, azi va fi despre maia. Poate voi povesti candva si despre Hugh si Eileen, insa astazi vreau sa scriu despre maia si despre una din amintirile pe care le am de la ea, amintire care imi este foarte draga.

Pe maia o chema Elena, ca pe mine. Venea de undeva din Transilvania, dintr-o familie mai rasarita. Nu am amintiri prea clare pentru ca povestea o stiu de cand eram mica si maia are multi ani de cand s-a dus, asa ca si eu am uitat multe. Maia statea la acelasi etaj cu noi si, de cand ne-am nascut, ne-a crescut, ajutand-o pe mama. Vezi tu, bunicii mei din partea tatalui erau la tara, si au venit la oras cand am implinit noi 3 ani. Bunicii mamei nu stateau bine cu sanatatea asa ca maia a fost prima noastra bunica, de fapt. Fusese invatatoare in sat, se casatorise si sotul ei era tot invatator, sau ofiter, nu mai stiu clar. Cert este ca s-au tot mutat prin tara, pana au ajuns la malul marii. Era o femeie deosebita, cu un suflet de artist. Il ajuta pe ginerele ei, un artist plastic foarte talentat si ce iesea din mainile ei se ducea in Galeriile de arta. Mama a cumparat atunci cateva obiecte, pe care acum le pastrez, pe care le port atat eu cat si sora mea si stiu ca sunt nu numai unicate si nepretuite insa ele ne amintesc de maia.

Era o prezenta foarte linistitoare! Ne povestea mama ca venea sa ne scoata la plimbare si eu ma agitam si faceam niste ochi mari, mari, de bucurie. Nu am ochii mari insa in pozele de cand eram bebelusi, aratam intotdeauna mirata, fata de sora mea care era cool. Si este si acum. 🙂 Ma bucuram si aratam asta cand o vedeam, de mica. Instinctiv simteam ceva, pentru ca bunicii ceilalti erau mai aspri si sa am parte de o persoana atat de calda si atat de diferita, era un balsam. Am iubit-o pe maia. Chiar si cand am crescut, am tinut aproape. Era maia noastra si pentru ca ea era foarte blanda cu noi, ne era chiar mai draga. Cat a facut parte din viata noastra a fost o minunatie si ma bucur ca am avut-o. Cred ca orice copil si-ar dori o asa maie. Stiu ca ne-a iubit si ea foarte mult. Si pentru ca ne-a iubit, chiar fata ei, dupa ce maia nu a mai fost, a venit la noi si ne-a oferit dormitorul, pentru ca stia ca maia s-ar fi bucurat foarte mult. Stiau ambele cat de fascinate eram si cat de mult ne placea. De ce? Citeste in cele ce urmeaza.

Povestea dormitorului, din ce imi amintesc eu acum, a inceput acum cca 100 de ani. Maia s-a casatorit la 18 ani si ca dar de nunta a primit un dormitor, facut pe comanda. I-l facuse un mestesugar tamplar evreu, dupa un model dintr-o revista frantuzeasca, din acele vremuri, probabil pe la inceputul secolului. Pe scurt asta e originea lui. Cand l-am vazut prima data, am ramas fermecate. Era un dormitor de printesa, ca in cartile cu povesti pe care le citeam cu atata placere. Nu vazusem niciodata si la nimeni ce am vazut la ea. Tot dormitorul era din lemn, de culoare maronie, nici prea inchisa, nici prea deschisa, realizat din vreo 4-5 esente, din care unele nu stiu nici acum ce sunt. Patul avea tablie inalta si la cap si la picioare. Sifonierul avea o oglinda ovala, din cristal, pe usa din mijloc iar manarele de la toate cele trei usi erau sub forma de butoane de cristal (sau sticla) rosu, ca un rubin. Mai erau doua noptiere inalte cu usi si o masa de toaleta cu o oglinda identica cu a sifonierului. Toate umpleau spatiul acela mic al dormitorului insa pentru noi erau coplesitoare si impresionante. Mai fusesera cateva parti de mobilier insa familia ei s-a tot mutat prin tara si spatiul s-a tot redus. Imi imaginez acum cum ar fi aratat intr-o casa mai mare, ca sa fie pus in valoare. Mi-nu-nat!

Insa pe la 94-95 de ani, maia a plecat. Fata ei a venit la noi si ne-a spus ca nu il poate pastra, era foarte vechi si trebuia restaurat tot. Avea si ea o varsta si a recunoscut ca nu se poate ocupa de el asa cum merita. Il putea vinde la un anticariat, primise o oferta destul de buna insa ne-a intrebat daca il dorim noi, stiind ca ne place si spunandu-ne ca maia sigur s-ar fi bucurat. Din fericire, o ruda de-a mamei, tamplar, l-a verificat si mobila nu mai avea cari, doar gaurile ramasesera. Putea fi restaurat. Asa ca am primit cu bucurie dormitorul.

Cum nu mai facusem niciodata asta, am apelat initial la un specialist, insa am avut asa o dezamagire. A fost cineva care zicea ca are experienta insa pana si eu stiu ca o mobila trebuie intai curatata, stearsa de praf, dat lacul jos, etc. Si cand vine “expertul” si incepe direct sa aplice un lac de nuc, peste toata mizeria de 85 de ani (atunci avea atata, intre timp a venit 2021) fara sa respecte culoarea si esenta lemnului, care numai nuc nu era, chiar ca m-au apucat dracii. Am fost asa suparata si efectiv imi era mie rusine sa ii spun. A vorbit tata cu el si am fost usurata sa il vad ca pleaca. Ce a urmat in vara anului 2006 a fost “labor of love” pentru ca nu mai vroiam pe nimeni si in sinea mea stiam ca oricine s-ar fi ocupat de el nu ar fi facut-o cu atata atentie si dedicatie si placere ca mine. Oricum nu avea rost sa mai caut. Diy!

Nu as fi putut face ce am facut fara o mana barbateasca totusi, era muuult de munca. Tata a venit cu un meserias pe care il stia, care facea cu totul altceva, insa s-a dovedit a fi un domn foarte priceput si bun care si-a facut treaba foarte bine. Ma bucur ca am lucrat cu el, pentru ca ma stiu pe mine, nu pot lucra cu oricine si daca simt ca nu ma potrivesc si nu pot comunica si colabora, nu iese. Am invatat atunci multe despre restaurare si diy insa a trebuit si sa improvizez uneori. In Constanta nu exista un centru de reconditionare mobila veche iar Bucurestiul era prea departe si nici acolo nu stiam. Plus ca aveam un buget. Intotdeauna am un buget. 🙂

Am luat dormitorul vechi si neatins si l-am demontat bucata cu bucata. Am ramas uimita sa vad cum e facut, cum se faceau imbinarile la lemn, pentru ca nu avea cuie. M-a impresionat patul care se demonteaza usor si se poate transporta. Partea cu saltea, clasica, cu arcuri, a ajuns la un om care repara paturi si l-a facut ca nou. A inlocuit toate arcurile rupte sau stricate, a inlocuit toate celelalte piese cu altele noi. Eu cu mama am luat un material tare dragut care sa se potriveasca si sa imbrace frumos patul.

Revenind acasa, am dezinfectat tot lemnul cu petrosin. Era plin de praf, cateva insecte relicva si altele. Pentru mine nu era nimic altceva de care sa fiu sigura ca dezinfecteaza cum trebuie. Plus ca a indepartat cu succes mirosul de lemn vechi. Apoi am stricat cateva perii mai moi si am consumat mult sapun de casa pentru ca efectiv totul a fost bagat in cada si frecat de a iesit toata mizeria care nu se dusese la petrosin. Erau 85 de ani totusi, in care adunase multe. Dupa ce s-a uscat, am inceput laborioasa si “parfumata” munca de scoatere a lacului. Am pastrat toate clantele, butoanele, tot ce era original insa am avut parti lipsa si a trebuit sa inlocuiesc cu ceva asemanator. Greu a fost atunci, ca nu gaseai. Oglinzile mari, din pacate, erau asa intr-o stare incat nu am putut sa le reconditionam insa tata a facut comanda la ceva care sa semene. Din pacate nu a mai fost cristal. Insa a reusit sa gaseasca sa le faca cu marginea aceea pe care o vezi la multe oglinzi vechi. La geamurile de la noptiere am pus folie semitransparenta pentru ca ele au un detaliu special. Nu vroiam sa le inlocuiesc cu ceva nou. Si stiu ca am si doua bucati de rezerva, in cazul in care se sparge vreuna.

Am lipit furnir de aceeasi esenta sau sa fie asemanatoare acolo unde lipsea; am luat niste detalii din lemn dintr-o parte din spate pentru a lipi pe fata mobilierului, unde nu erau; am chituit la greu. Mai ales usile sifonierului erau ciuruite de cari si nu puteam lasa gaurile asa. Dar tot mi-au scapat cateva, oricat am verificat. Am frecat totul cu glaspapir si stiu ca au mai fost niste pasi insa acum am uitat. Au fost zile in care am asteptat sau am cautat, pentru ca lemnul nu era pregatit insa s-a dovedit “a good sport”, daca pot spune asa despre lemn. Am cautat cu ai mei un lac bun, transparent. Si am pictat tot, si pe dinafara si pe dinauntru. De doua ori, sa fiu sigura ca e protejat, nu inainte de a mai da cu glaspapir intre lacuiri. A iesit o minunatie. Cand l-a vazut Mirena, fata maiei, a ramas impresionata. A fost pana la urma “en famille”, fiecare aducandu-si aportul. Mi-a placut enorm procesul si glumeam apoi ca as putea sa ma apuc sa restaurez mobila, ca ma pricep. 🙂

Si mi-am dat seama ca acum a imbatranit. Avusese 85 de ani atunci insa acum e deja la centenar. Pentru mine e impresionanta varsta. Si e o munca de iubire si o amintire frumoasa si o bucurie sa il folosesc zilnic. Fac tot ce tine de mine sa ramana impecabil si sper sa ramana in familie. Renunt la orice alta mobila insa nu si la dormitorul de la maia. ❤

Elena G

Cine ti-a spus … ?


– Cine ți-a spus că trebuie să te dezbraci ca să faci dragoste?

– Ei bine, din câte știu, așa se face.

– Nu, nu este singura modalitate de a face dragoste.

– Și cum atunci?

– Lasă-ți hainele mai departe și hai să vorbim până obosim, să râdem de nimic și de toate, să ne uităm unul la altul până când încercăm să ne dăm seama.

– Cu mine nu trebuie să îți dezbraci corpul, ci sufletul, să ne uităm unul la altul până când rămânem fără cuvinte, iar acolo, în acel moment când cuvintele sunt insuficiente pentru a explica ceea ce simțim, în acea liniște infinită ne putem atinge pe noi înșine. Înțelegi?

– Ne atingem, zici?

– Da, ne vom atinge cu tandrețea docilă a unei mângâieri care se extinde dulce până la moarte într-o îmbrățișare.

– Oh, ce frumos.

– Uite, mă vei lăsa să te țin de mână?

– Da.

– Simți? Acesta este unul dintre modurile de a face dragoste.

Despre asta este vorba.

Îți vei lăsa hainele pe tine și vom vorbi până ce ne vom sătura. Să ne privim gurile, genele, buzele unul altuia, iar dacă sărutul va fi necesar, va veni fără să ne ceară permisiunea.

Hai să vorbim până ne vom cunoaște toate amintirile, până când ne vom cunoaște secretele noastre cele mai profunde, doar să mă lași să te privesc spre cea mai extremă și delicioasă încântare, lasă-mă să îți văd sufletul până la epuizare, până când acești ochi renunță și mă obligă să cobor pleoapele care mă determină să dorm .

– Și o să-i forțezi să rămână deschiși?

– Da, să te privesc toată noaptea …

Numai pe tine.

Gabriel García Márquez

Intrebare fara raspuns


Zilele acestea am fost intrebata de catre o persoana, o intrebare. O intrebare care, din punctul meu de vedere nu se intreaba pentru ca cerseste atentie, cerseste iubire, cerseste ceva ce celalalt om e fortat sa dea, nu da ca vrea el, liber si nesilit de nimeni. Si e si pusa cu malitiozitate si prefacatorie. La faza asta ma supar pentru ca simt ca intrebarea nu e sincera si stau si ma gandesc ca oama, a n-a oara, de ce fac unii oameni asa ceva. Dar nu am un raspuns.

Intrebarea care mi s-a adresat era “v-a fost dor de mine?” Ei bine, nu. Asta e raspunsul instantaneu pe care imi vine sa il dau. Dar am zis sa nu jignesc, am stat, m-am gandit, cum sa raspund ca sa ramana sincer raspunsul si in acelasi timp sa nu supere. Nu puteam nici sa mint, deci “da” iesea din discutie. Si am raspuns “ma mai gandesc”.

Unui om care ma nedreptateste, care nu e corect si sincer cu mine, nu am cum sa ii duc dorul. Sa duc dorul la ce: la minciuni, la neseriozitate, la prefacatori? As vrea sa fie cat mai departe de mine, ca nu imi trebuie.

Deci, nu-mi pune intrebarea asta, never ever. Lasa-ma sa zic eu ca ma bucur sa te vad. Pentru ca bucuria mea va fi sincera. Si daca e reciproc, cu atat mai bine. Altfel voi tacea. Nu o sa zic ca nu ma bucur insa nu voi sta prea mult. Interactiunea cu un om pe care nu il simt sincer si bun imi face rau fizic. Si imi da cosmaruri noaptea.

La extrema cealalta am fost de multe ori uimita ca mi se spune “mi-a fost de tine”. Nu ma vad asa o fiinta de care sa ii fie cuiva dor. Daca persoana este sincera si buna, ma bucur. Si deep down simt ca am si eu acel dor si il pot verbaliza. Insa daca nu e persoana potrivita, reciproca nu e valabila. Deci nu, nu pot sa zic la fel. Asa.

Elena G

Colectii


Azi vreau sa scriu despre pasiunile si colectiile mele de cand eram mica. E un subiect placut. Mai ales ca urmeaza intrebarea: tu ce pasiuni ai avut? Ce ai colectionat cand erai mic/a sau in adolescenta?

Nu stiu cu ce am inceput. Insa stiu ca am invatat de la ai mei sa colectionez. Atata mama cat si tata aveau pasiunea aceasta. Mama colectiona servetele si mai tarziu ni le-a dat noua. Am adaugat si noi la ele. Nu se gaseau oriunde, nu se dadeau la discretie ca acum, sa fie la liber. Un servetel cu inscriptia localului, langa o cafea era ceva deosebit. Sau cu desene pe el. Servetele erau rare si foarte frumoase. Mama ne aducea din peregrinarile ei, cand putea. Stiu ca nu prea se dadeau daca cereai, asa ca pastra ce avea si incerca sa nu foloseasca, tocmai ca sa adauge la colectie. Am adaugat si noi, mai tarziu. Cand ne-am despartit cararile, am impartit cu sora mea. Bine ca noi ne impacam si am facut cumva un schimb corect, mai ales ca nu toate erau la dublu exemplar. Dar am facut in asa fel incat sa fim ambele multumite. Le am si acum pe ale mele, pastrate intr-o bucata de panza. Acum nu mai colectionez pentru ca sunt peste tot si parca nu mai are acelasi farmec. Dar le voi da nepoatelor mele si sper sa le placa si sa continue aceasta pasiune. Mi-aduc aminte ca a fost si o perioada cand se gaseau greu sau erau foarte scumpe si am zis ca le vom folosi pe acestea, ca pana la urma ce sa facem cu ele? Dar nu ne-am indurat. Am colectionat servetele.

Am colectionat si timbre. Nu am fost filatelista in adevaratul sens al cuvantului insa mi-aduc aminte ca am primit de la un alt copil timbre multe si erau tare frumoase. Le-am pus intr-o agenda si ma mai uitam printre ele, chiar erau frumoase. Acum am o banuiala pe unde ar fi, daca dau peste ele, ma bucur. Tot la nepoate se vor duce. Sunt sigura ca vor fi fascinate de ele.

Am colectionat impreuna cu sora mea poze de la gumele de mestecat. Tip Top, Turbo si tot felul de gume si gumite de toate soiurile. Le-am pastrat intr-o cutie veche de tigari Assos, puse in ordine de la mic la mare si pe numere, acolo unde erau. De curiozitate am comparat cu ce e acum pe piata. De exemplu, pozele de la gumele Turbo, celebrele gume care erau cele mai bune si se gaseau foarte greu, nu ca acum, pe la toate colturile, erau mult mai mari atunci. Erau poze cu mici povesti, poze cu actori, poze cu desene care ieseau la suprafata daca mazgaleai cu creionul, poze cu desene animate, poze lungi si poze scurte, de toate pentru toti. Ba chiar am si cateva ambalaje. Am zis ca tot nepoatelor le dau. Abia asteapta.

Am colectionat plante in ierbar. Avea mama un ierbar facut in liceu, o minunatie. La liceu ne-am facut si noi unul, mai ales ca ne trebuia ca material didactic. Adunam tot felul de frunze si flori, plante cu radacina sau fara, le presam prin carti mari si groase, ca sa se usuce bine. Am stricat un pic in felul acesta unele carti. Dar nu imi pare rau. Daca trec prin ele si vad urme, stiu ca acolo au stat niste plante puse de noi. Inca am ierbarul mamei. Si pe al nostru. Dar tot ascunse stau pentru ca nu am biblioteca. Of!

In scoala generala am zis ca ma fac designer de moda si de bijuterii. Desenam in pauze, pe foi albe sau de matematica, desenam si acasa. Imi placea mult aceasta indeletnicire si le-am pastrat pe toate intr-un dosar. Nu sunt desene tehnice, sunt creatii libere si acum imi dau seama ca unele chiar sunt imposibil de realizat, mai ales ijuterii. Dar atunci erau ceva special. M-a tinut si in liceu pasiunea asa ca acum am o mica colectie de minunatii. Nu as putea sa renunt la ele si chiar sunt foarte frumoase, pentru mine.

Am colectionat pietre. Prin locurile vizitate cautam pietre cat mai interesante, ca forma si culoare si le puneam in cutii de hartie sau de plastic. Scriam pe ele de unde sunt si am avut atat din tara cat si din strainatate. Stateau in biblioteca sau vitrina si cand ne uitam la ele, ne aminteam de acele locuri. Dar la un moment dat nu mi-am mai dorit sa fac asta, ba chiar m-a deranjat. Cate pietre sa adun? Sunt totusi pietre, pe bune?! Le-am aruncat. Erau prea multe locuri vizitate si chiar nu mai puteam sa adun pietre.

Am colectionat vederi. D-na invatatoare ne aducea la scoala, la geografie sau istorie, vederi diverse care completau materia de invatat. Aveam si noi acasa de la mama, care colectiona si ea la randul ei (era si ea invatatoare) asa ca nu ne-a mai ramas decat sa cumparam din locurile vizitate, ca sa avem amintire (ca poze nu prea se faceau) si sa le pastram pe cele primite. Nu stiu pe unde sunt acum, am asa o banuiala si la ele insa pentru ca nu am inca o biblioteca, asteapta probabil cuminti sa le scot la iveala, sa le pun intr-o cutie frumoasa pe care sa scriu “Vederi”. Si sa ma uit din cand in cand peste ele.

Am colectionat scoici. De toate felurile. Cand am ajuns in Anglia am ramas impresionata de scoicile acelea mari, in care puteai servi o prajitura. Le-am cules, le-am spalat si le-am adus acasa. Din Australia am venit, infasurate in vata si bagate in cutii, cu tot felul de scoici si mai ales corali. Le-am cules de pe plaja sau din apa. Coralii sunt bucati mici, deja albite. Stiu ca este interzis sa rupi asa ca m-am multumit cu ce am gasit. De la un unchi, vaporean, ;)) am primit o scoica interesanta din Africa de Sud, adusa de el dinainte de ’89. Din Noua Zeelanda am o scoica paua, primita de ai mei de la niste prieteni de acolo, culeasa de pe plaja. De la marea mea, am scoici si melci. Toate sunt pastrate in cateva borcane mari, cu capac. Chiar si acum, daca dau peste ceva interesant pe plaja, iau si adaug la colectie. Pot spune ca pasiunea aceasta a venit mai tarziu insa ma bucur cand ma uit la colectia mea de scoici.

Mai am o colectie mica de desene si picturi. Desenam frumos la scoala. Cred ca am ramas cu talentul acesta insa il folosesc rar. Ma apucasem prin ultimii ani de generala sa pictez vara, mai ales vaze cu flori. Am desenat si multe personaje de desene animate, pentru ca imi placeau foarte mult. Le am puse undeva bine si acum ca scriu despre ele, ma umplu de o stare de bine. Chiar imi placea sa desenez sau sa pictez tare mult.

Inca nu am terminat. Mai am o mica colectie de flori de mina. Pe acestea le am de la tata, care le primise de la un coleg. S-a intamplat acum mult timp, cred ca prin anii ’90. Doamne, ce fascinate am fost cand le-am vazut prima data! Credeam ca pirita aceea chiar e aur! Le-am spalat sa se curete de praf si asa frumos straluceau! Stiam ca sunt rare, ca se gasesc numai in anumite locuri din tara si ca nu ai voie sa pleci cu ele in strainatate. Avand in vedere prezenta unor flori de mina si a altor pietre pe piata, ma indoiesc ca mai e cazul acum. Una din ele imi place in mod deosebit pentru ca este in forma de inima. Este cam cat inima mea, cred. Asa o si numesc. Sta pe noptiera de langa pat, langa mine. Este un cuart alb, frumos si cred ca este cea mai atinsa floare de mina. Restul stau cuminti puse intr-o vitrina de sifonier de moda veche, alaturi de colectia de scoici si niste carti. Multe carti.

Nu stiu ce colectii mai am, eu zic ca am terminat de povestit. Insa daca am uitat ceva, revin si continui textul. Tu ce colectii ai?

Elena G

Obicei parfumat din copilarie


Azi este ziua aceea in care imi bag nasul in toate parfumurile pe care le am. Nu ma dau cu ele, doar ma bucur de mireasma. Am luat la mana tot si ma delectez. Am parfumat si casa cu unele, pentru ca nu sunt sigura daca mai miros. Ori m-am obisnuit cu ele, ori sunt slabe.

Cand eram mica intram in camera mamei si ma asezam pe scaunul de la masa de toaleta. Eram fascinata de sticlele acelea de forme diferite, asezate una langa alta, asa frumos. Nu erau multe, 3 sau 4. Suficiente pentru mine. Inca nu stiam ce imi place sau nu, toate imi placeau. Scoteam un capac de la o sticla si imi bagam nasul in el. Apoi il puneam la loc. Luam capacul de la alta sticla si faceam la fel. Daca nu il simteam, pulverizam un pic in capac. Si stateam asa fermecata, ceva timp. Daca erau si spray-uri parfumate, le luam si pe ele la rost. Apoi gata. Imi trecea. Ca sa revin alta data.

Mai tarziu am avut si eu un parfum, apoi altul. La inceput mi-au placut cele unisex, sau cat mai fresh. Ani de zile am avut chiar si un preferat. Salariul si orizonturile m-au ajutat sa descopar si mai multe parfumuri. Cui nu-i plac? Dupa o luuunga perioada, am schimbat preferatul cu altul, pentru ca nu mi se mai potrivea. Nu mai imi placea nici mirosul. Am ramas insa fidea firmei. Apoi am vrut sa incerc si altele. La testere pe piele, in magazin, miroseau tare bine. Daca am putut, am mai luat sau am primit. Aveam problema sa fie de firma si din strainatate pentru ca in Ro se spunea ca sunt falsuri. Si acum e aceeasi problema. Recent, in anii acestia, am luat la rost si parfumurile din magazinele de haine si cele din revistele care umbla prin locurile de munca, stii tu care reviste. Daca mi-a placut aroma si a fost oferta, am luat. Am luat chiar si de pe online. Am eu o lista cu parfumuri de incercat si e pacat sa nu bifez cand se poate. Asa de pasionata am fost la un moment dat!

Insa in ultima vreme constat ca din cele pe care le am, nu mai imi plac multe. Unele pur si simplu miros doar a alcool, cu o usoara aroma de parfum. Sau nu rezista. Sau isi schimba mirosul pana seara. Am incercat sa le rotesc, poate ma insel, insa degeaba. Acum imi place la nebunie parfumul de trandafiri, dar sa miroasa a trandafiri, nu a altceva. Si am mai descoperit parfumurile frantuzesti de nisa si parfumurile naturale. Miros frumos pe piele, nu isi schimba mirosul pe parcursul zilei, sunt placute si feminine si de cele mai multe ori rezista sau ramane un miros placut mai tarziu. Iar pretul este decent. Bine, daca imi place, nu conteaza cat costa. Sa nu fie exagerat doar. Mai este un parfum care mi-a placut la nebunie, culmea, de la firma cu revista insa nu a mai fost introdus la noi. Era de fapt un mist spray. Multi ani am pastrat sticla goala si am tot urmarit sa il iau. Sper sa apuc totusi macar o data sa ma mai bucur de el si il urmaresc pe site-ul american. Din pacate doar acolo se comercializeaza. Daca ar sti ei cat de mult mi-a placut mie! Dar am totusi o intrebare retorica mai mult: oare va mirosi la fel? Daca schimba formula sau calitatea ingredientelor, orice e posibil.

Azi am simtit nevoia sa imi adulmec parfumurile. Le-am tot comparat. Am intrat si in cele ale mamei dar am renuntat la ale ei, nu suntem compatibile. Insa mi-am facut o bucurie si ca sa fie treaba oabla, din cele pe care nu consider ca mi se mai potrivesc, le pastrez ca parfumuri de camera. Miros placut si difuz in ditamai incaperea si candva mi-au placut deci e ok. Ziua mea a fost foarte placuta. Si inmiresmata. Iti doresc si tie o seara parfumata! Si sa te bucuri de un obicei placut din copilarie, pe care, daca alegi sa il aduci in maturitate, sa iti ofere momente frumoase! Ca acesta, de exemplu.

Elena G

Dedublare


Noaptea cineva umblă cu hainele mele
Şi mi le poartă.
Dimineaţa observ pe pantofi noroi proaspăt,
Cine-o fi semănând la umblet cu mine?

De la o vreme a început
Să-mi îmbrace şi gândurile.
Cînd mă trezesc nu le mai găsesc niciodată
Unde le-am pus.

Sunt uzate, obosite, cu cearcăne în jurul ochilor,
Se cunoaşte că cineva a gândit cu ele
Toată noaptea.

Cine s-o fi potrivind la suflet cu mine?

Marin Sorescu