Re-cunostinta


Incepi sa citesti. Primul rand, pana la capat. Deocamdata nimic. Mai dai o sansa, hai, ca poate te inseli. Si iar nimic. Deja randul doi. Ce naiba citesc aici? O fi ceva interesant sau e doar a waste of time? Acum iei decizia. Bine, mai dai vreo cateva sanse, asa ca esti om/ oama buna. Daca te pacalesti, data viitoare iti zici ca nu mai repeti greseala. Ok, data viitoare esti mai atent/a si tot o dai in bara. :)) Sau nu, ai facut la fel ca acum si uite ca ti-a iesit. Nici nu stii cum sa faci. Dar asta e, te numesti negustor, ca doar in viata este un dans echilibrat, chiar elegant si frumos de castig (aici sunt in dubiu, da-mi definitia e-xac-ta a castigului) si pierdere (mai da-mi o definitie aici, ca zau ca nu stiu, si fii foaaaaarte precis/a. Got you, it is impossible, see?).

Hai ca pe la randul asta daca ai ajuns, inseamna ca mi-ai mai dat o sansa. Ca sa nu mai bat campii cu gratie, ca am obiceiul asta uneori, vreau sa scriu despre ce e in titlu. Adica nu despre cineva care a disparut si a reaparut in viata mea sau a oricui, ca pana la urma se aplica si la general, sau despre cineva pe care credeai ca il cunosti si pe care, de fapt, ti-ai dat seama ca nu il/o cunosti deloc si acum il/ o vezi cu alti ochi. Nope, sir/miss. Vreau sa vorbesc despre darurile pe care le primim si pe care nu le vedem si ne concentram pe chestii marunte ca sa ne bosumflam ca si copiii cei mici. Si mai mari. Stii vorba aceea, nu vezi padurea din cauza copacilor. Azi mi-a fost dat sa vorbesc cu cineva. Nu dau nume, persoana importanta, se intelege. Dar nu e vorba de persoana cat mai ales de recunostinta. Ea sau el se plange de o nedreptate. Are de dat niste bani la stat, conform documentelor pe motiv ca scoate prea mult cu o activitate adiacenta. Ok, pana aici are dreptate. E nedrept, monser. Are un venit mic si renumeratia mare. Dar ce te faci cu legea, ca e lege? Bine, ca e numai pentru catei, nu mai trebuie s-o amintesc, asta e double standard din partea statului. De aici si nedreptatea cu care sunt in principiu de acord. Omul/ oama trebuie sa se chinuie ca sa poate trai, iar statul nici macar un trai decent nu garanteaza.

Cu ce nu sunt de acord e ca atunci cand a avut un venit mai mult decat multumitor, a uitat sa fie recunoscator/oare. S-a plimbat, s-a rasfatat. A fost bine. Si-a indeplinit niste vise, e drept, prin munca, nu i-a cazut nimic din cer. Nu a primit banii cadou. Insa aici intervine ceva mai presus de noi. Din punctul meu de vedere, nu e nimic intamplator. Bine, imi place mie sa gasesc o explicatie logica la orice. Asa ca opreste-te acum din citit si inchide, daca nu mai vrei sa citesti continuarea. Ok, ce vreau sa spun e ca in viata avem ups and downs. Cand suntem up, nu vedem binecuvantarile din viata noastra. Sau mai bine spus, putini le vad. Cand se intoarce foaia, se dezlantuie iadul. Uitam tot ce a fost bun, tot ce am primit, toti oamenii care ne-au fost alaturi la greu, toate bucuriile si placerile de care am avut parte. Toate dispar si incepem sa ne plangem ce greu e. Uneori blamam si pe cei care ne-au sprijinit la greu si nici macar nu vedem ce au facut si ii indepartam.

Cand ne e bine, cu atat mai mult sa fim recunoscatori. Cand ne e greu, e frumos sa fim in continuare. Sa multumim pentru ceea ce se intampla. Exista un echilibru pe care omul, in egoismul si lacomia sa, il strica. Poate trebuia sa tac. Insa multa lume uita cate binecuvantari, cate bucurii are. Si atunci cand se intampla ceva, nu poate accepta sa mai si piarda. Si m-am enervat. Mai ales pierderea materiala, aceea doare. Cate calatorii poate face cineva si daca rateaza una, s-a terminat viata? Sau cate masini a schimbat, sau cate case si-a luat, sau cate garderobe a umplut, sau cate seri a petrecut in oras? Si lista poate continua. Oare pentru unele ocazii ratate se justifica nemultumirea? E asa important in viata partea materiala? Uneori nu simti ca cu cat alergi dupa ea cu atat se incapataneaza sa ramana departe? Oare nu si pentru faptul ca de multe ori Dumnezeu ne da exact ce avem nevoie? Si nevoia aceea nu inseamna bogatie. Sau daca ne dorim neaparat o situatie materiala, cand o obtinem, tot nefericiti suntem. Cum se explica acest lucru? Cred ca atunci cand lasi lucrurile sa vina la tine, cand Dumnezeu iti aduce oportunitati in cale, fara ca tu sa le fugaresti, poate atunci e momentul prielnic. Mai stii vorba aceea: nu acum? Fii re-cunoscator/oare si fericirea va veni de la sine. Poate nu in bani dar exista si alte fericiri, nu trebuie sa dau exemple ca fiecare si le stie. Noapte buna si linistita sa ai si nu te ma framanta de ceva ce nu poti controla. Ia partea buna. Pentru ca intotdeauna exista o parte buna. Trebuie doar sa o vezi cu inima.

 

Advertisements

Extention


Nu stiu altii cum sunt insa eu nu prea sunt bucatareasa. Pana la o varsta, habar nu aveam sa gatesc. Doar eram copil. Faceam chestii simple, ca de exemplu, sa pun unt pe paine. Apoi, incet, incet, am inceput sa gatesc. Intai chestii simple: oua prajite, oua fierte, cartofi prajiti, carne la tigaie, hamsie prajita. Cam asa. Aveam noroc cu una bucata bunica si una bucata mama care gateau. Problema era ca nu prea imi placea ce gateau ele. La supe nu ma bagam, ca orice copil. Iar restul mancarurilor, gen mancare de fasole, varza, mazare si alte chestii, mai mult le degustam si decretam ca m-am saturat. Ce mai, eram ceva de groaza.

Apoi am crescut dar tot nu prea stiam. Experienta am capatat-o atunci cand m-am vazut singura, intr-o tara straina. Vroiam, nu vroiam, trebuia sa invat sa gatesc. Din acest punct de vedere si mai sunt si altele, consider ca e bine sa pleci de tanar de casa. Ca o fi cu studiile, serviciul, nu conteaza, de la 18-20 sau chiar si peste un pic, e ideal. Te maturizeaza enorm si te ajuta sa iti dai seama cine, ce esti si cum sa te descurci singur/a. Pur si simplu iei viata in piept, chiar daca uneori si cu ajutor in continuare de la parinti, (dar nu exagerat ajutorul pentru ca atunci chiar nu te ajuta sa te maturizezi) si te formeaza ca om. Cei care pleaca de acasa de tineri au un avantaj, din punctul meu de vedere. Si se vede de multe ori si in viata. Cei care sunt singuri de la 18-20 ani se descurca altfel si chiar mai bine. E vorba de taierea cordonului ombilical la timp, cumva. Sincera sa fiu, cred ca mi-ar fi facut mai bine daca plecam mai devreme de acasa. Dar acum, asta e. Am plecat un pic mai tarziu si atat cat a fost, si-a pus amprenta. As fi vrut sa fie altfel dar nu pot intoarce timpul. E vorba de acum incolo ce fac.

Si asa, revenind la gatit, m-am trezit in strainatate ca trebuie musai sa gatesc. Si mi-am dat seama ca e chiar placut. Asa am vazut cum stau cu talentul, ce gusturi am si ce mancaruri imi plac si la care ma pricep. Acum chiar pot sa gatesc exact ce im place fara sa fiu nevoita sa mananc ce mi se pune in fata, mai ales cand nu e pe gustul meu. Si peste asta, am control asupra ingredientelor si calitatii mancarii. O vreme, din cauza serviciului, a trebuit sa mananc aproape zilnic catering. Rezist eu o vreme dar la un moment dat mi se ia. Temporar, nu zic nu, e chiar ok, pentru ca nu am timp daca sunt plecata toata ziua insa stau asa si ma gandesc, chiar se merita? Cumva s-au aranjat treburile si de ceva vreme nu mai mananc mancare de catering. Pfiu, am scapat. Recunosc ca a fost foaaarte binevenita atunci cand chiar nu aveam timp insa toate au un sfarsit. :)) Multumesc pentru ce a fost si acum ma bucur ca pot sa gatesc. Simt asa o satisfactie cand sunt in bucatarie si fac ceva! Si am invatat retete noi, pentru ca ma plictisesc de aceeasi mancare iar si iar si descopar, caut si fac si ceva ce nu am mai facut. Si sunt asa incantata! Ma laud singura acum. :))

Ce vreau sa spun e ca pentru mine gatitul este o placere. Si ma bucur ca acum am timp sa fac mici minunatii in bucatarie. Daca ar fi sa aleg intre gatit si curatenie, stiu ce as alege. Si intre gatit si spalat vasele, la fel.:)) Stii cum e, pana la urma le fac pe toate daca nu am ajutor dar e mai placut cu ajutor.

Si nu in cele din urma, “for me, cooking is an extension of love. Hedda Sterne”

Poftim, cu asta te-am dat gata.

Pofta buna!

 

Despre adormiti


Ieri am fost la un priveghi. Nu am un obicei din acest lucru insa atunci cand e vorba de o persoana la care tin, nu prea stau sa ma gandesc. Mai ales cand pot merge. Daca eram plecata, asta era dar acum chiar s-a potrivit. A fost atat de frumos, daca se poate spune despre un priveghi ca e frumos. Am fost la mama lui Alexandru, o femeie care fizic imi aminteste de bunica din partea mamei. Alexandru e un profesor de matematica la universitate si un om atat de modest incat nici nu stii cu cine vorbesti daca nu il intrebi ce face. Este un om care face mult voluntariat, scrie, preda, isi iubeste familia si parintii, se preocupa serios de situatia aromanilor, un om cu multe calitati si probabil tot atatea defecte. Iar mama lui, pe care am cunoscut-o acum cativa ani, imi amintesc ca mi-a spus ceva ce m-a amuzat, ca am picioarele drepte, asa cum le-a vazut ea prin blugi si cizme si parca o vad si acum, maruntica, brunetica, foarte slaba si adusa de spate, ca o bunicuta. Dar cu o privire vioaie, vesela, inteligenta si buna, cu un zambet pe fata si in suflet. Si de la vorbele acelea ne-am apropiat si de cate ori ne vedeam la cate un eveniment, ne bucuram reciproc si mai stateam un pic de vorba. Profesoara de matematica la randul ei, si-a meditat tot neamul. ;)) O prezenta vie si originala, a fost iubita de cei din jur. A suferit de un cancer la stomac atat de teribil incat medicii i-au dat putin de trait. Dar daca Dumnezeu vrea, si a vrut, a trait ani de zile pana la 79 de ani. E ceva. A ajuns batrana cu toata boala ei insa batalia ei s-a terminat la Inaltarea Domnului.  Iar ieri a avut parte de un priveghi minunat. Daca se poate spune despre un priveghi in felul acesta. Alexandru spunea ca e incantat de cum e totul, ca lumea comunica in jur. Mama lui, si imi face mai mare placere sa ii spun asa decat pe numele mic, era o femeie vorbareata si placuta asa ca ieri a avut parte de oameni dragi, placuti, care au vorbit, care au cantat, pentru ca vezi tu, cat a fost in viata, ei ii placeau cantecele asa ca acum de ce nu? Nici nu am simtit ca a fost priveghi.

Ce mi-a placut, pe langa atmosfera placuta si decenta in acelasi timp, a fost Alexandru care a fost destul de cool (nu stii niciodata ce e in inima unui om cand pierde pe cineva drag,  dar felul cum a facut fata a impus o anumita conduita si toti am fost cumva noi insine – si e mare lucrul acesta, intr-un asemenea moment) si cum a decurs totul. Nu cred ca exista o anumita regula si pana la urma faci cum simti, insa mie asa mi-a placut, cum a fost la mama lui Alexandru. Despre moarte nu ma feresc sa vorbesc, ba chiar o fac cu  o anumita placere si amuzament. Pana la urma face parte din viata. Ce paradox, nu? Moartea face parte din viata si ca multe alte momente din vietile noastre, fiecare are o anumita idee de cum ar vrea sa fie si partea aceasta finala. Asa ca si eu stiu cum mi-ar placea sa fie. Cam cum a fost la mama lui Alexandru. Oameni mai putini dar dragi, relaxati, care sa se simta bine, care sa se roage pentru mine din inima si care sa plece cu aceeasi inima incantata cum am plecat eu ieri de la priveghiul mamei lui Alexandru. Dumnezeu s-o odihneasca! Sunt bucuroasa ca am cunoscut-o si de cate ori ii pomenesc numele, o fac cu un zambet in inima si pe fata. Si sper sa ajunga sa se contrazica pe teoreme si ecuatii cu ingerii.

Despre lucruri


De multe ori auzim vorba aceasta, ca lucrurile sunt facute pentru a fi folosite, iar oamenii sunt facuti pentru a fi iubiti. Doar ca s-a intors roata si lucrurile sunt iubite mai mult iar oamenii sunt folositi ca niste lucruri. Imi vine sa zic carpe. Asa se simt oricum si nu cred ca exista om pe lumea asta care sa nu se fi simtit la un moment dat carpa. Sau care nu a facut pe cineva sa se simta carpa. E atat de umilitor si dureros sentimentul incat simti ca ti se rupe inima in doua. Sa nu uitam sa iubim oamenii. Cat despre lucruri…

Revenind la lucruri, chiar vreau sa le folosesc. Pe toate. Nu vreau sa le tin a le folosi o data pe an sau mai grav, o data in viata. Nu vreau sa ma uit la ele si sa se strice de stat doar pentru ca le tin de bune. Am patit acest lucru cu cateva si efectiv nu m-am bucurat de ele. Degeaba le am la batranete. La ce imi mai folosesc, cand acum, cand ma pot bucura de ele, le tin deoparte? Nu, le voi folosi. Si asa nu prea stric si ma plictisesc de cat ma tin unele din ele. Ajung sa le dau ca noi pentru ca de cele mai multe ori nu reusesc sa le uzez sau sa le stric. Stiu ca unii au talentul de a strica insa pana la urma pentru asta sunt facute lucrurile, sa se foloseasca si sa se strice. Da, sunt unele lucruri care merita pastrate insa asta nu le scuteste in a fi folosite. De exemplu, obiectele frumoase de arta, sau traditionale. Iile, maramele, diverse obiecte vechi. Pacat de ele sa le manance moliile sau sa rugineasca sau mai stiu eu ce. Nu trebuie folosite zilnic insa totusi, de cateva ori pe an tot ar fi bine. La ce le tin? Ca sa ma uit la ele? Rolul lor, oricat am vrea noi sa le pretuim si sa le pastram, e sa fie FO-LO-SI-TE. Ma intelegi? Chiar ma enerveaza sa pastrez. Ca sa ce? Ca sa ajung la batranete si sa imi para rau ca le-am tinut degeaba toata viata? Pentru ce? A, le pot da mai departe insa pana atunci? Sa stea impachetate si uitate in casa? No way.

Nu stiu daca te-am convins, insa eu vorbesc din proprie experienta si asta e concluzia mea. O seara frumoasa si linistita!

 

 

Despre parinti si copii


Cu cat ascult mai mult cuvintele lui Gabor Mate, cu atat imi place mai mult de el. Sa nu se inteleaga ca sunt de acord cu tot ce zice, e o mare diferenta. Insa in mare si in ocean, nu e doar placut de ascultat, cu vocea lui calma si uniforma, cu glumele subtile pe care le strecoara insa in acelasi timp e chiar refreshing sa ascult un om care se autoironizeaza, care e foarte deschis in a-si recunoaste greselile, limitele, cu toate studiile pe  care le are si care nu se impune a fi superior tuturor muritorilor de rand.

Pe mine partea acestea cu superioritatea unora ma enerveaza la culme. Bine, ar trebui sa fiu mai indiferenta insa am realizat ca nu e ok deloc ca cineva sa faca parada de studiile, banii, viata pe care o are sau mai stiu eu ce pentru a se autodeclara cel mai destept de pe planeta. Cand te gandesti ca sunt cca 7 miliarde, e cam mare concurenta, nu crezi? :)) Plus ca atata stiu si eu, omul cu adevarat bun nu e cel care se lauda si care se victimizeaza, care ne spune cat e el de bun,  care spune care are numai el dreptate, ca stie mai bine decat oricine, iar restul nu stim, saracii de noi. Omul bun e cel care nu se lauda. Nu degeaba se spune ca lauda de sine.. stii continuarea. E o diferenta intre cineva care se crede superior celorlalti, toti din jur fiind sub nivelul sau (in mintea sa) si care mai si face parada de acest lucru, fara a se vedea in oglinda si a vedea ca e plin de aroganta si mandrie. Si care nu ar recunoaste ca greseste, Doamne fereste! Mai bine sa calce pe cadavre, sa vada ca greseala sa afecteaza enorm pe cei din jur. Sa isi ceara iertare? O face uneori cand nu are incotro sau daca pierde ceva. Sau sa indrepte ceva? De ce ar face acest lucru? Doar e cel mai destept din jur si toti ceilalti sunt prosti. El sau ea nu greseste niciodata. Si o tine asa intr-o mandrie prosteasca ce alieneaza pe cei din jur si apoi spune ca e invidiat si nimeni nu il/o intelege. Ca toti ii vor raul si ca el vrea doar binele. Si o intoarce cand nu ii convine sau se supara daca cineva nu numai ca nu e de acord dar ii si arata ca nu are dreptate si ca greseste. Sa te fereasca sfantul atunci, se dezlantuie iadul. Cam pana aici e superioritatea sa. :)) 

Bun, sa revenim la d-ul Gabor. Ei bine, omul asta destept si modest, cel putin asa cum arata din clipuri (got you –  dupa cum vezi imi pastrez doza mea de neincredere pentru ca am patit-o si mai greu acum) vorbeste bine. Si ramane deschis in a vorbi despre subiecte foarte sensibile. Ca acel de aici, despre parinti si copii. Daca asculti, cu subtitrare care sa intelegi mai bine, vei vedea de ce se tem parintii. Ceea ce vreau sa spun e ca majoritatea parintilor gresesc insa nu numai ca nu vad sau nu vor sa vada. Dar nu vor sa recunoasca they screwed up their children. Gabor Mate recunoaste si isi asuma. Asta imi place la el. Asa cum e el, celebru si admirat si cautat, ca tata dat chix. De cele mai multe ori un om celebru nu inseamna ca e si un parinte extraordinar. Din contra chiar. Celebritatea are un cost. Din pacate toata pretuirea si admiratia lumii nu echivaleaza cu iubirea copiilor. In fine, acestea sunt gandurile mele, asa gresite sau nu.

Te invit, draga parinte si tu, draga copilule sa asculti filmul acesta. S-ar putea sa iti foloseasca si sa te faca sa reevaluezi ce este mai important in viata.

Seara frumoasa si linistita!

 

“To Thine Own Self Be True” W. Shakespeare


Ieri a fost Ziua Copiilor. Ieri a fost pentru cei mici. Azi e o continuare, pentru copiii un pic mai mari si maine, cine stie, pentru cei un pic maaai mari. O sa vad. Interviul acesta m-a facut sa ma gandesc la multe si cred ca toti putem face un exercitiu de imaginatie si sa ne gandim ce sfat ne-am da noua insine daca am fi iar la 20 de ani, mai ales cand avem o varsta mai mare si cand avem o experienta in spate. Te sfatuiesc sa urmaresti interviul cu subtitrare in engleza, mai ales daca nu o stii asa de bine, ajuta foarte mult si la invatarea limbii. Apoi asculta un om pe care l-am descoperit curand si care mi-a placut prin calmul, inteligenta si mai ales modestia de care da dovada. Cu siguranta exista si alti oameni, cu studii sau scoala vietii, foarte destepti si care vorbesc foarte bine si intelept insa vezi tu, trebuie sa rezonezi cu cineva. Mai ales cand nu isi impune parerile, cand accepta ca este uman si supus greselii si cand practices what he preaches. Pe mine asta m-a atras si sper sa nu ma insel. Oricum, iata un interviu foarte interesant si intelept care poate atinge niste inimi si care vine cu niste sfaturi echilibrate si intelepte. La multi ani, copii de 20 de ani! Open your heart!

Children and Favorite Things


Happy Children’s Day to you, darling child! It is a cliche already to say that to everybody, because we are all somebody’s children and will be remembered as such, like my dad who called today to wish me Happy Children’s Day.  It is nice and for many years now, we try to remember and sooth the inner child and well, we celebrate it in a way or another, with children or not. Thank God it lasts just 24 hours, otherwise we will be playing all day long for days. ;))

As a way of celebrating it, I was thinking of the joy and happiness that simple things bring to children and I remembered one of my favorite films, full of children and joy and music and love. Just listen and remember how you were when you were just a child. For you and all the children of the world, Happy Children’s Day!