Savarina


Stii cum e cand ai cateodata o nemultumire, nu stiu de unde vine, ori ti se uraste cu binele ori chiar e motivata? In fine, nemultumirea de acum e legata de prajituri. Cui nu-i plac? Eu am chiar si o traditie proprie. Ori de cate ori ajung intr-un loc nou, trebuie sa mananc o prajitura la cofetarie. Si incerc de fiecare data altceva, ca sa simt diferenta. Chiar savarine si diplomate in toate locurile nu merge. Never say never, mai mananc si prajituri cunoscute dar de ce sa nu incerc ceva nou? Daca imi place? Asociez acel loc cu ceva minunat si viata e mai frumoasa.

Sa revin. La un moment dat simti ca toate au acelasi gust si sunt la fel. Cu mici-mari diferente insa simti ca ceva lipseste. Si cauti. Asa ca la cate cofetarii am luat la rand, hai inca una. Nu o laud si nu ii fac reclama, isi face singura dar ceea ce am mancat m-a impresionat atat de tare incat vreau sa scriu despre asta si daca esti impatimit/a de dulciuri sau ai o problema asemanatoare cu a mea (adica o nemultumire ca nu mai gasesti o prajitura buna), uite aici. Am ochit din intamplare cofetaria, intr-o zi in drumul meu spre munca si mi-am facut o nota mentala sa intru si aici sa vad ce o fi. Am facut bine. Aici am mancat cea mai buna savarina din viata mea, de pana acum. Si nu exagerez. Recunosc ca preturile sunt pe masura, nu stiu cand voi reveni dar macar o data in viata si tot merita. Ce sa spun? Ca prezentarea este de nota 11? Ca gustul e divin? Ca totul e facut din ingrediente naturale si de cea mai buna calitate? Ca dupa ce am mancat o simpla savarina, nu m-am simtit fizic aiurea, ci usoara si multumita cumva sufleteste? Ajungi acolo si convinge-te singur/a.

Prima mea reactia a fost sa ies :)). M-am speriat de preturi dar le inteleg si merita cu varf si indesat fiecare banut. Mi-am luat inima in dinti (i-am lasat urme, cred) si am luat o savarina. Am savurat-o efectiv! Se simte calitatea. Poate exagerez dar nu prea cred. Nu o laud dar a fost mi-nu-na-ta! Acum, ca am scris, mi-am adus aminte ca am si eu o reteta de savarina dar pentru ca nu am facut niciodata si mai ales pentru ca e destul de lunga (ca doar am scris si retete nefacute, mai rar, dar am facut asta) am zis sa nu o mai scriu. Dar cred ca voi reveni cu reteta si ramane pe lista de facut. :)) The bucket list is full! Nu stiu daca cu ingredientele mele  (pe care le aleg destul de atent, pentru ca si eu consider ca e important ce mananci – in limita posibilitatilor, a ceea ce se gaseste pe piata, etc) va iesi la fel dar … Daca e facuta in casa, macar ca e facuta cu iubire si tot va fi buna, nu-i asa? 🙂

Lasand la o parte gatitul in casa, te invit o data in viata, daca nu, chiar de mai multe ori, sa te bucuri de ceva delicios si de calitate la Casa Tosca. Sa te rasfeti. Pe tine si cineva drag inimii tale. O prajitura e frumos sa fie savurata alaturi de cineva iubit.

Poate vei fi de acord cu mine, poate nu dar intai gusta si apoi vorbim. De-a lungul timpului mi-am dat seama ca nu toata lumea poate fi multumita si ceea ce mie imi place, pe altcineva sa lase rece, so… Ramane de vazut. Pofta buna!

Advertisements
Posted in Uncategorized

Martisorul meu, buna


Nu stiu altii cum sunt (ca sa il parafrazez pe Creanga) insa eu ma bucur acum de buna mea. E un martisor tare frumos, si pe dinauntru si pe dinafara. Asa as fi vrut sa am o buna la varsta copilariei. Dar daca nu am avut atunci, poate ca nu as fi apreciat acum ceea ce este si face buna. Nu zic ca buncii mei nu au fost buni, au fost acolo dar prin buna simt toata caldura si iubirea si blandetea unei bunici. E ceea ce am citit in carti si am mai auzit la altii. Si mi-as fi dorit. Ea atinge acea parte a mea care raspunde la vorbe calde si frumoase, la fapte bune si se inmoaie, fara insa a profita de reactia mea. Ea ramane la fel de blanda si de iubitoare si eu la randul meu ii raspund in modul meu si uite-asa ne completam foarte bine. Ba chiar complotam impreuna viitorul si aventuri. Ne uitam la filme, citim, vorbim cate in luna si in stele, mancam impreuna, iesim prin parc, la cumparaturi, desfacem firul in patru si il impletim in cinci, ne ascultam reciproc, ne sunam, ne vizitam, plangem si radem, uneori in acelasi timp, ne ingrijoram una de cealalta (cred ca ea mai mult de mine decat invers dar ce sentiment placut sa stiu ca buna imi poarta de grija), ne sfatuim, ne iubim, ne lasam spatiu atunci cand e nevoie si ne revedem pline de bucurie. Ma simte mai mult ca pe fata ei insa eu o simt ca pe bunica mea de care ma bucur acum, la varsta asta. Ea ma suna sa afle daca am ceva de mancare sau daca am mancat, daca sunt bine. Eu o sun sa o intreb daca are nevoie sa ii iau ceva cand merg la cumparaturi. Cand vine caldura, deja am un loc nou si frumos in care trebuie neaparat sa mergem impreuna. Abia astept. Ea asculta povestile mele de la servici si nu numai si ne amuzam sau ne enervam impreuna si eu o ascult pe ea cu povestile ei de viata si ce se mai intampla in fiecare zi. Si ne avem una pe alta. Nu stiu cate zile va mai avea si nu stie nici ea, ne amuzam impreuna  cateodata, pentru ca da, e bine sa si razi despre asta insa stiu ca vreau sa ma bucur de ea si ea de mine.

Ea inchina masa atunci cand mancam impreuna, un obicei pe care eu nu il aveam insa stiu ca de acum incolo nu il voi uita niciodata si stiu ca va fi doar al bunei si la nimanui altcineva. De la ea invat recunostinta pentru orice lucru, cat de mic, simplitatea si viata cumpatata, iubirea si dorul. Trecand peste durerea de al pierde de bunul, gaseste putere sa se bucure de orice, sa aprecieze ceea ce are, cat ar fi de putin, pentru ca are o inima asa de mare si plina de iubire ca nu ii trebuie prea multe. Nu pot fi ca ea insa e un exemplu foarte bun in viata mea si asa as dori oricui sa aiba o buna ca a mea.

Buna mea din Alba, martisorul meu! Sa imi traiesti, buna mea! (Ea ar zice: “Sa imi traiesti, iubirea lui buna!” )

 

Povesti cu martisoare


Azi mi s-a intamplat ceva tare dragut si ma gandeam sa povestesc, poate iti insenineaza ziua/ seara, ma rog, dupa moment. Cu tine vorbesc, cititorule sau cititoare si daca iti pune un zambet pe fata acest text, misiunea mea e indeplinita.

Dupa o vacanta neasteptata dar foaaarte binevenita, am reinceput programul meu nebun de alergat prin oras. Si ca tot a venit luna lui Marte, au inceput sa “curga” martisoarele. Zic asa pentru ca nu au fost multe dar m-au bucurat fiecare in parte, ca gest. Mult conteaza gestul! Inseamna ca te gandesti la cineva si ca iti pasa si faci un efort sa ii pui un zambet pe fata si in inima. Si te bucuri de bucuria de a darui. Deci, am primit martisoare de la copii, am daruit si eu, la toti de la after, chiar si baietilor, pentru ca acum se dau martisoare tuturor copiilor, nu numai fetitelor. Si m-am bucurat si amuzat cand unul din baietei, Tudor,  a vrut sa il poarte in piept, asa ca negasind eu un bold, exact atunci, am improvizat cu o agrafa si tare mandru a fost nazdravanul! Ce mai conta ca atarna, era dulce oricum. Asta asa, ca side dish.

Acum, felul principal. Vine Edi la mine azi cu un martisor. S-a nimerit sa sa se potriveasca perfect cu ceasul pe care il aveam si l-am si pus, era o bratara din aceea cu fir rosu si un copac al vietii. Ca tot imi doream eu unul, poftim. Sa am grija ce imi doresc. Apoi trece timpul, facem diverse si seara, cand vine sa il ia de la after, pleaca Edi. Coboara si eu credeam ca dus e. Cand, dupa o vreme, apare iar. Hm, chiar nu stiam de ce. Vine langa mine, cum stateam eu pe scaun si nu zice nimic, mutul. Deci, se aseaza langa mine, pe lateral si se uita in fata. Eu ma mir ca il revad si il intreb:

-Ce e Edi? Nu ai plecat? Ce s-a intamplat? Ai uitat ceva?

El, nimic. Daca o fi zis ceva, nu imi amintesc, oricum, poate a zis un cuvant monosilabic. Asa ca nu se pune. Mai, ce-o fi cu copilul? Il las in pace un moment si nu se misca. Ma uit iar la el.

-Ce e, Edi? Asa nedumerita eram, mai ales ca nu dadea nici o explicatie. E un pic timid el dar e dulce. Si pentru ca tot acolo era, ma uit iar si ma uit mai atenta. Si imi cad ochii mai jos si il vad ca tinea intins un martisor spre mine. Nu putea sa imi spuna? Sa ma dau eu de ceasul mortii sa ghicesc ce vrea? Pisici!! Faza e alta. Si mai nedumerita il intreb:

-E pentru mine?

El: Da.

Eu: Pai mi-ai mai dat unul. Cum asa?

El: Asa.

Na, ca sa vezi, primesc de la un copil doua martisoare si altii nu ofera nici unul. Sa mori de ras, nu alta. Ii multumesc iar lui Edi dar tot nedumerita am ramas, pentru ca nu ma asteptam si nu imi venea sa cred ca totusi copilul mi-a dat al doilea martisor. M-am amuzat apoi cu mama lui iar el, timid, statea in capul scarii, se uita la noi si nu misca. Dar a fost un dulce. Si m-a inmuiat cum a procedat. A fost minunat si ma bucur nu de doua martisoare ci mai ales de aceasta intamplare, ca martisor.

Gata, sfarsit.