Despre adormiti

Ieri am fost la un priveghi. Nu am un obicei din acest lucru insa atunci cand e vorba de o persoana la care tin, nu prea stau sa ma gandesc. Mai ales cand pot merge. Daca eram plecata, asta era, dar acum chiar s-a potrivit. A fost atat de frumos, daca se poate spune despre un priveghi ca e frumos. Am fost la mama lui Alexandru, o femeie care fizic imi aminteste de bunica din partea mamei. Alexandru e un profesor de matematica la universitate si un om atat de modest incat nici nu stii cu cine vorbesti daca nu il intrebi ce face. Este un om care face mult voluntariat, scrie, preda, isi iubeste familia si parintii, se preocupa serios de situatia aromanilor, un om cu multe calitati si probabil tot atatea defecte. Iar mama lui, pe care am cunoscut-o acum cativa ani, imi amintesc ca mi-a spus ceva ce m-a amuzat, ca am picioarele drepte, asa cum le-a vazut ea prin blugi si cizme si parca o vad si acum, maruntica, brunetica, foarte slaba si adusa de spate, ca o bunicuta. Dar cu o privire vioaie, vesela, inteligenta si buna, cu un zambet pe fata si in suflet. Si de la vorbele acelea ne-am apropiat si de cate ori ne vedeam la cate un eveniment, ne bucuram reciproc si mai stateam un pic de vorba. Profesoara de matematica la randul ei, si-a meditat tot neamul. ;)) O prezenta vie si originala, a fost iubita de cei din jur. A suferit de un cancer la stomac atat de teribil incat medicii i-au dat putin de trait. Dar daca Dumnezeu vrea, si a vrut, a trait ani de zile pana la 79 de ani. E ceva. A ajuns batrana cu toata boala ei insa batalia ei s-a terminat la Inaltarea Domnului.  Iar ieri a avut parte de un priveghi minunat. Daca se poate spune despre un priveghi in felul acesta. Alexandru spunea ca e incantat de cum e totul, ca lumea comunica in jur. Mama lui, si imi face mai mare placere sa ii spun asa decat pe numele mic, era o femeie vorbareata si placuta asa ca ieri a avut parte de oameni dragi, placuti, care au vorbit, care au cantat, pentru ca vezi tu, cat a fost in viata, ei ii placeau cantecele asa ca acum de ce nu? Nici nu am simtit ca a fost priveghi.

Ce mi-a placut, pe langa atmosfera placuta si decenta in acelasi timp, a fost Alexandru care a fost destul de cool (nu stii niciodata ce e in inima unui om cand pierde pe cineva drag,  dar felul cum a facut fata a impus o anumita conduita si toti am fost cumva noi insine – si e mare lucrul acesta, intr-un asemenea moment) si cum a decurs totul. Nu cred ca exista o anumita regula si pana la urma faci cum simti, insa mie asa mi-a placut, cum a fost la mama lui Alexandru. Despre moarte nu ma feresc sa vorbesc, ba chiar o fac cu  o anumita placere si amuzament. Pana la urma face parte din viata. Ce paradox, nu? Moartea face parte din viata si ca multe alte momente din vietile noastre, fiecare are o anumita idee de cum ar vrea sa fie si partea aceasta finala. Asa ca si eu stiu cum mi-ar placea sa fie. Cam cum a fost la mama lui Alexandru. Oameni mai putini dar dragi, relaxati, care sa se simta bine, care sa se roage pentru mine din inima si care sa plece cu aceeasi inima incantata cum am plecat eu ieri de la priveghiul mamei lui Alexandru. Dumnezeu s-o odihneasca! Sunt bucuroasa ca am cunoscut-o si de cate ori ii pomenesc numele, o fac cu un zambet in inima si pe fata. Si sper sa ajunga sa se contrazica pe teoreme si ecuatii cu ingerii.

Elena G