Monthly Archives: April 2021

Tabara de haiducie


Duminica am venit dintr-o tabara cu totul si cu totul deosebita si dorinta mea este sa mai particip. Este o tabara peste care am dat intamplator pe fb si mi-a atras atentia inca de la inceput. Citind explicatiile, am vazut ca este exact ce imi doresc sa fac de mult timp si ce ma pasioneaza. “Reziliență, anduranță, precizie tehnică și gândire tactică”, citez din descriere, adica supravietuire. Daca te pasioneaza si pe tine asa ceva sau iti doresti sa experimentezi, sa inveti, sa te reconectezi la tine si la natura, sa iti testezi limitele si sa simti ca a trecut o luna nu 3 zile, eventual sa vrei sa revii, asa cum vreau eu, te invit sa citesti aici si sa il urmaresti pe Eugen Sechila, cel care face astfel de tabere, pe acest site. Despre el nu voi scrie pentru ca sunt destule materiale pe yt, g, fb care sa te lamureasca. L-am cunoscut aceste 3 zile si asa cum il vezi online este si in realitate. Mi-a placut mult de el si ma bucur ca face parte acum din cercul meu de cunostinte. In ciuda sau poate tocmai datorita ororilor pe care le-a experimentat prin prisma meseriei, este un om cu coloana vertebrala, realist si credincios. Si calm. Care a condus cu intelepciune oameni veniti din toate colturile tarii, din strainatate, de varste foarte diferite, dar animati de idealuri comune.

In tabara am avut parte de multe aventuri, am punctat toate activitatile din program, dar cateva mi-au mers la inima in mod deosebit. Si nu am cuvinte suficiente sau potrivite ca sa le recomand asa cum trebuie. M-au impresionat cel mai mult deplasarile pe teren ostil, insa ele nu sunt obisnuite. Sunt deplasari in care te prinde noaptea in padure si mergi ore intregi pana aproape sau dupa miezul noptii. Se merge in sir indian, in liniste si fara nici o sursa de lumina artificiala, poate doar 1-2 minute pentru a studia harta din cand in cand. Se merge ascultand sunetele naturii, se merge uneori doar in sunetul pasilor si bataile inimii, se merge sub un cer instelat sau innorat, se merge sub o luna frumoasa care lumineaza totul in jur intr-un mod feeric, se merge ascutindu-ti simturile amortite de zgomotul fara fond al oraselor. Luna a fost in crestere zilele acestea si am prins-o aproape plina (pentru ca abia azi e luna plina) si rotunda si foarte, foarte luminoasa. Natura in lumina lunii se cuprinde cu ochii si cu inima. Orice cuvinte ar fi de prisos. Am traversat rauri, am urcat si am coborat, am trecut prin poieni si prin paduri, ne-am agatat in salcami cu spini si muri enervanti, am calcat in noroaie si baltoace, ne-am bagat in lastaris, am trecut pe langa stani si ne-au latrat cainii (aici chiar mi-a fost frica). Dar a fost minunat.

Conditionarea fizica si morala a fost alt punct care mi-a cazut bine. Miscarea pentru mine este esentiala insa recunosc ca am o lene, uneori, de ma doare. Dar cel mai bine ma simt cand ma misc, cand merg, cand fac un efort fizic. Aceasta completata si cu conditionarea morala, cu povesti ale unor oameni care au trecut prin incercari la care nu cred ca ar mai fi multi in stare, zic eu, completeaza armonios un om. Compasul moral e peste conditionarea fizica.

Noțiuni de reziliență și autonomie individuală, de familie și de obște sunt ceva la care ma gandesc de cand ma stiu, bine, nu puse in aceste cuvinte. Partea cu familia si obstea am constientizat-o mai tarziu pentru ca prin prisma felului meu, introvertit, conform MBTI, dar poate ma insel, am lumea mea si asta e suficient. Sau nu, dupa cum descopar uneori. Oricum, rezilienta si autonomia individuala sunt foarte importante pentru mine si acesta a fost alt punct care mi-a mers la inima.

Studiul terenului si topografia tactica reprezinta o necunoscuta si ma bucur mult ca am invatat despre asta. Dar descopar ca nu pricep, cu toate ca Eugen a explicat foarte bine, am facut si practica. Dar ce vrei, imi ia timp. Da-mi o harta a oricarui oras din lume si ma descurc foarte bine, fara sa intreb pe nimeni sau foarte rar. Dar in natura sunt oarba de un picior si schioapa de un ochi. Totusi mi-a deschis ochii cursul acesta si acum vad altfel o harta geografica. S-a mers in detaliu pana la metru, pentru ca ne-a predat asa cum se face pentru lunetisti. Ar trebui sa ma descurc excelent in padure cu o asemenea harta, insa inca nu. Dar mai am o speranta. :))

Peste toate a fost focul cu lumina si caldura lui care ne-a adunat pe toti ca un bunic jovial si plin de intelepciune. E fascinant sa il privesti, sa te incalzesti si sa stai la povesti. Asa ne-am dat ragaz sa ne cunoastem.

Am plecat din tabara sanatoasa, in ciuda dormitului afara, cu picioare reci, am plecat cu un buzunar plin de leurda culeasa din padure, am plecat franta de oboseala insa cu un tonus aparte si liniste in inima. Nu stiu ce imi rezerva viitorul insa tabara aceasta nu o voi uita niciodata.

Mai jos ai cateva imagini care imi vor pastra amintirile mai bine, atunci cand ma voi uita peste ele. 🙂

Elena G

Povestea sarafanului


A fost odata ca niciodata…A fost odata teta* țal Hrista din Constanta. Locuia impreuna cu sotul ei in zona pe care eu o numeam cand eram mica, si o numesc si acum, “la gradina”. Era un camp pustiu, undeva la marginea Constantei, pe atunci, departe. Dupa Revolutie a fost parcelat cu parcele de 500 mp care au fost oferite veteranilor de razboi, printr-o lege nou aparuta. Bunicul meu a fost unul din ei. Din intamplare sau nu, ne-am trezit vecini cu ea si sotul ei, verisori indepartati ai tatei. Au fost singurii care si-au construit de la inceput o casuta acolo. Au trecut ani pana au indraznit si altii iar acum este un cartier in toata regula si nu mai pare asa departe. Ne vizitam uneori cand mergeam la gradina impreuna cu familia sau ne vorbeam peste gard. Tot ei mai pazeau gradina noastra, cat puteau, pentru ca de multe ori se fura pe rupte, fiind pustiu in preajma.

Intr-o zi, fiind in vizita la ei cu ai mei, au vorbit despre costume vechi, traditionale. Mama apreciaza foarte mult orice costum popular si isi dorea, si prin natura meseriei ei, un costum traditional aroman de lana. Era aproape imposibil de gasit, multi oameni au lasat in urma piese deosebite, sau le-au dat la muzee in Romania, de unde nu si le-au recuperat niciodata, chiar daca au fost cu titlu de imprumut. Sau pur si simplu le-au desfacut si au croit altceva din ele, pentru ca nu le mai puteau purta, le-au pastrat cu riscul de a le descoperi mancate de molii sau le-au aruncat. Se schimbasera vremurile, schimbasera tara, era alta viata si asa a fost sa fie. Insa “cand iti doresti ceva cu adevarat, tot Universul conspira pentru indeplinirea visului tau.” spune Paulo Coelho. Si intamplarea a fost ca teta aceasta chiar avea o rochie veche de lana, neagra. Era noua, nepurtata. O desfacuse cu intentia de a face ceva din ea insa a ramas asa, uitata de istorie si mancata de molii. Mama a intrebat-o daca ii trebuie, daca o mai tine sau vrea sa o foloseasca. Raspunsul a fost negativ. Asa ca a i-a cerut-o. Si cine cere, primeste. 🙂 Bine, daca e cazul si daca foloseste, ca nu primim tot ce vrem, e chiar neproductiv sa se intample asta.

A luat-o mama si a zis ca o reface. Avea gauri dar nu asa de urate incat sa nu poata fi reconditionate. Insa era de munca la ea. Oricat de mult si-a dorit mama, nu a refacut-o. A mai stat vreo 20 de ani impachetata bine, sa nu ajunga molia la ea, in sifonier. Dar niciodata uitata.

Pentru ca anul trecut, am hotarat sa ma apuc de ea. Si am inceput sa o reconditionez. Trebuie sa mentionez ca este foarte grea, are mult material si este vopsita natural. E de fapt un sarafan traditional aroman, vechi de peste 100 de ani. Plin de gauri si gaurele, desfacut pe bucati, decupat intr-o parte si pe ici pe colo, in multe locuri, descusut. Gaurile acelea facute de molii efectiv m-au terminat. Din pacate, fir de lana la fel ca sarafanul nu am de unde sa mai iau, asa ca am decis ca pentru gaurile foarte mici sa folosesc banala ata neagra, iar pentru cele mari si asamblare sa folosesc o ata care sa reziste si cea mai buna mi s-a parut ata de macrame neagra, mai groasa un pic. Mi-am cumparat un sul pe care l-am transformat in ghem si am inceput sa cos, zile intregi, schimband ace si ate, albastrindu-ma pe degete de ziceai ca am muncit la sapa. Am facut rost de o bucata de stofa care cumva a trebuit sa se potriveasca acolo unde fusese decupat sarafanul, tamam** in fata si m-am chinuit un pic si la asta. Mi s-a urat la un moment dat si m-am oprit. Apoi am fost prinsa cu altele. Nu prea imi venea sa ma apuc de el chiar daca am mai avut momente libere.

Acum fiind in vacanta, iar m-am gandit la sarafan. Am zis sa incep, incet, incet. Era pe lista de facut si ma bucur ca mi-a iesit. Dupa multe zile in care am stat pe jos, pe pat, oriunde imi era confortabil, am cusut toate gaurile si gauricile facute de molii. Ieri am terminat. Un moment dificil a fost cusutul cutelor de la spatele fustei si cel mai dificil a fost cand am unit fusta cu partea de sus, pentru ca materialul, dupa ce ca e foarte gros, s-a facut si mai gros. Am avut momente cand impingeam acul in covor ca sa intre in tesatura. Insa am terminat pana la urma. Acum am depasit momentul, sunt foarte bucuroasa si mandra de ce am facut, pentru ca nu a fost usor. Sarafanul meu nu numai ca este ca nou dar l-am si purtat prima data. Azi, la biserica am zis ca e un moment minunat sa il pun. E un sentiment pe care acum il inteleg. Nu intelegeam cand eram mai tanara care e farmecul unui costum popular si de ce se poarta si la biserica. Acum stiu ca voi purta tot ce am traditional, atunci cand vremea permite, cat pot de des, si mai ales la biserica. Iar sarafanul acesta negru imi doresc sa ma insoteasca si pe ultimul drum, in cazul in care plec intr-o zi friguroasa. Mi-e drag. ❤

Elena G

*matusa

**in Constanta si Dobrogea, in general, se foloseste acest cuvant din turca, iar in acest context se traduce cu “exact”.

De vanzare


Mai tii minte postarea de anul trecut cu trandafirul? E in regula, nu e musai. Povesteam atunci cum prin cartierul in care locuiesc, am trecut pe langa o vila din alte vremuri, mica si simpatica, ce avea o tufa de trandafiri la poarta si atrasa de frumusetea si parfumul lor, m-am apropiat sa ii miros. Si un batranel, pe care nu il observasem, la balconul de la etaj, mi-a spus ca pot sa rup unul. Doar ca eu nu venisem cu intentia asta, ci doar sa imi bag nasul intr-o floare si sa absorb cu nesat. Daca esti curios/ curioasa sau vrei sa iti amintesti, poti citi/ reciti povestea aici. De ce revin cu aceasta amintire? Pentru ca zilele acestea, trecand prin zona, mi-a atras atentia ditamai afisul galben pe care scria “De vanzare”. Mi se parea ceva familiar insa pentru ca inca nu e inflorit vreun trandafir pe strada, nu stiam cum sa pozitionez familiarul. Si lipsea ceva care sa ma ajute. Abia azi mi-a picat fisa. Casa de anul trecut, cu tufa de trandafir e cea care se vinde, iar tufa de trandafiri arata ca si cum ar fi taiata sau pur si simplu e inca prea frig ca sa se inalte, sunt doar crengi goale care abia se vad prin gard. Gradina e pustie si de aceea nu am recunoscut casa imediat. Cine stie ce s-o fi intamplat si cu batranelul! Am o nuanta de regret ca acea casa se va instraina si cine stie cine va veni. Era tare frumoasa si asa, cu patina timpului si cu tufa de trandafiri. Sper ca oricine o va cumpara, sa o restaureze asa cum merita si sa aiba o tufa de trandafiri la poarta. 🙂

Elena G