Monthly Archives: October 2021

Rugaminte


Toti am pierdut, la un moment dat. Am pierdut si am suferit. Si vom mai pierde, pentru ca asta e viata. Important e sa ne invatam lectiile, ca sa nu le mai repetam si sa ne bucuram de prezent si de ce avem. Atunci orice pierdere inseamna de fapt o transformare. Insa cand pierderea e cruda si nedreapta si nu se mai opreste, dureaza un pic mai mult pana o transformi. Zilele acestea am pierdut pe cele doua surori-bunici, una dupa alta. Si ca sa puna capac, mi-e teama ca o pierd si pe buna. Au facut o singura boala. Asa au aratat testele. Nu stiu de unde au luat, pentru ca nu au iesit cu saptamanile din casa insa pana ne-au dat caldura am tras un frig de am crezut ca racesc si eu, daca mai dura. Dar gandeste-te la ele, batrane si cu alte boli! Nuti nu a suferit prea mult, nu a avut nici un simptom, a cazut la pat si a refuzat sa mai manance, insa a facut stop cardiac in nici 24 de ore de la spital. Nu a suportat despartirea, chiar daca era deja in lumea ei. Am vazut de aproape cat de urata e batranetea cand esti neputincios. Matilda a fost constienta insa a cedat fizic. Am sperat ca va lupta insa nu e dupa mine. Acum sunt ambele ingeri. 😇Cumva nici nu ma asteptam altfel, pentru ca la cum o stiu pe Nuti, nu o lasa ea pe Mati in pace. E un fel de gluma pentru ca Nuti avea 90 de ani si in ultima vreme i s-a agravat Alzheimer. E cumplit si Mati avea multa rabdare. Eu innebuneam cand imi punea aceeasi intrebare de cinci ori intr-un minut, gen: “Si cine sunteti dumneavoastra?”, “Tu ai facut asta?”, referitor la vreo “gateala” de-a mea, etc. Dumnezeu sa le odihneasca! 🙏Mi-au fost foarte dragi si imi lipsesc. La cine voi merge eu acum sa ma laud cu ce gatesc? Cine ma va asculta cu rabdare de bunica si ma va sfatui? Cine se va ruga pentru mine? Si cine imi va mai spune acum: “Si nu uita ca te iubim?” Dar sunt foarte convinsa ca doar trupul e plecat pentru ca eu acum pot vorbi cu ele oricand si nici macar nu trebuie sa le mai sun ca sa le vizitez. 🙂

Mi-am testat si niste limite pe care nu credeam ca le voi trece vreodata. Ceea ce e bine. Acum pot sa zic ca “if I can make that, I can make anything”, parafrazand cuvintele din celebrul “New York, New York”. Nu e sfarsitul lumii insa din punct de vedere psihic si fizic te termina. Iar eu mi-am dat seama ca am rezistenta insa pe termen mai scurt. Daca dureaza prea mult, clachez. Sau… ma adaptez. 🙂 Dar numai cine nu trece prin anumite chestii zice ce mare lucru. Insa cu ajutorul lui Dumnezeu, multe poti rabda. Oricum, sunt mai atenta la atingerea lor, ceea ce e bine. Si ca s-o iau de la capat, trebuie musai ca ma reincarc in singuratate. Asa functionez eu.

Acum, buna e mai puternica. A rabdat cat a rabdat, am crezut ca e o raceala initial si chiar era ok cumva, insa pana la urma fost luata cu salvarea la spital. Daca e cineva care crede in Dumnezeu sau chiar daca nu crede insa simte ca poate spune o scurta rugaciune si pentru ea, pentru a se intoarce acasa, m-as bucura enorm. Pierderea ei aproape ca nu o suport. Prea s-au intamplat toate in acelasi timp si nu mai pot. Ea e bunica ideala, pentru ca am cunoscut-o la varsta adulta si am putut sa o apreciez altfel. Si mi-e greu sa ma gandesc ca as putea primi un anumit mesaj de la unul din baietii ei. Mi-am dorit atat de mult sa nu fie luata de acasa! Nici ea nu isi dorea. De aceea a si refuzat prima ambulanta, saptamana trecuta. Inainte nu prea intelegeam cum e cu dorinta aceasta de a adormi in patul tau, inconjurat de fete familiare si dragi, in intimitatea casei tale. Acum insa nici nu imi doresc altfel. Chiar si pentru mine. Mi-e groaza sa stiu ca e intr-un mediu in care nu stie pe nimeni. Si nici macar nu are voie sa primeasca vizite. Sunt foarte revoltata pe asta. Si pe faptul ca s-a chinuit atata timp in casa singura. Cumva parca a fost abandonata, pentru ca in supararea mea nu vad totusi ca nu a fost, insa consider ca nu s-a facut destul. Nu pot sa inteleg si pace. Nu lasi un caine in suferinta si acum buna si orice bolnav in timpurile acestea, de o anumita boala, sunt singuri. Un om bolnav are nevoie de prezenta si de caldura si de incurajarea celor din jur. In orice conditii. Sa nu pot vorbi cu ea fata in fata, sa nu o ating, sa nu pot pur si simplu sa fiu acolo, sa o veghez sau sa o ajut. Azi dimineata mi-am zis ca intru la ea cu orice risc. Stau macar un sfert de ora, cu toate mastile de pe lume insa trebuie s-o vad. Ca sa aflu ca a venit salvarea si a luat-o. Vroiam sa stau mai mult cu ea decat minutul de la usa cand ii aduceam ceva. Ma bucur ca au fost totusi si momente din acelea. Cred ca nu mi-as fi iertat-o daca m-as fi izolat de ea. Pentru ca eu pe asta nu o pot pricepe si pace. Mintea mea nu intelege sa te distantezi de cineva in suferinta, mai ales de cineva la care tii si care e atat de aproape de tine. Cum sa stai rece, departe, ce inima sa ai? Sau ai inima? Proprii copii sau parinti fac asta. Stiu ca asa se recomanda insa nu pot sa accept. La bine si la rau se sta aproape de cei dragi. Buna oricum e bolnavul ideal, pentru ca am vazut multi si stiu sa fac diferenta. De drag ar fi stat oricine cu ea. Insa a inceput sa aiba temperatura, de care scapase la un moment dat, a dezvoltat o tuse urata, nu a mai putut manca si se tinea foarte greu pe picioare. Si a oprit toata medicatia pe care o lua pana atunci ca sa se concentreze cu religiozitate pe cea data de doctorita de familie. Iar cei de la ambulanta nu s-au temut de boala, de care au zis ca nu cred ca o mai are, pentru ca au trecut aproape doua saptamani, cat de faptul ca i-a slabit inima. Si ce inima buna are buna! ♥️

Te rog, roaga-te si tu pentru buna! Nu esti obligat/a, doar daca vrei. Pe ea o ajuta, pentru ca este foarte credincioasa. Multumesc!💞

Elena G

Reteta … aproape ideala


Trimit ieri un link pe whatsapp la cativa prieteni si cunostinte care ar putea fi interesate, de la un curs recomandat de Eugen Sechila, cel cu care am facut tabara de rezilienta, tabara pe care nu o voi uita niciodata. Uite aici link-ul, e un curs gratuit care pare interesant. Il dau mai departe pentru ca imi place si poate mai e interesat cineva aici. Never say never!

Cum să ai copii mai calmi cu ajutorul naturii

Azi dimineata citesc urmatorul mesaj de la o prietena din Constanta.

Mihaela: Foarte frumos dar ai ceva și pentru “cum sa ai părinți mai calmi”? 🤣🤣🤣🤣

Eu: 😂 sedatif pc

Mihaela: 🤣🤣🤣

Elena G

PS: in nici un caz acest text nu este o reclama la medicament. A se inlocui sedatif pc cu ce vrei tu. 😂

Maia si dormitorul


Zilele acestea am vorbit despre bunici, despre lemn, despre cat de mult imi place prezenta lui in casa si despre dormitorul meu. Ii povesteam bunei ca eu sunt binecuvantata cu mai multi bunici, cei patru de sange si altii care au aparut in viata mea si care mi-au luminat-o, atat timp cat au facut parte din ea. Si trebuie sa recunosc ca am realizat mai degraba recent. Sunt foarte recunoscatoare, chiar daca mai tarziu, dar sper, nu prea tarziu. O parte sunt deja adormiti, Dumnezeu sa ii odihneasca. Iar altii imi bucura viata chiar acum: buna si surorile. Si nu se stie niciodata ce bunici voi mai avea. Din cei care nu mai sunt, azi va fi despre maia. Poate voi povesti candva si despre Hugh si Eileen, insa astazi vreau sa scriu despre maia si despre una din amintirile pe care le am de la ea, amintire care imi este foarte draga.

Pe maia o chema Elena, ca pe mine. Venea de undeva din Transilvania, dintr-o familie mai rasarita. Nu am amintiri prea clare pentru ca povestea o stiu de cand eram mica si maia are multi ani de cand s-a dus, asa ca si eu am uitat multe. Maia statea la acelasi etaj cu noi si, de cand ne-am nascut, ne-a crescut, ajutand-o pe mama. Vezi tu, bunicii mei din partea tatalui erau la tara, si au venit la oras cand am implinit noi 3 ani. Bunicii mamei nu stateau bine cu sanatatea asa ca maia a fost prima noastra bunica, de fapt. Fusese invatatoare in sat, se casatorise si sotul ei era tot invatator, sau ofiter, nu mai stiu clar. Cert este ca s-au tot mutat prin tara, pana au ajuns la malul marii. Era o femeie deosebita, cu un suflet de artist. Il ajuta pe ginerele ei, un artist plastic foarte talentat si ce iesea din mainile ei se ducea in Galeriile de arta. Mama a cumparat atunci cateva obiecte, pe care acum le pastrez, pe care le port atat eu cat si sora mea si stiu ca sunt nu numai unicate si nepretuite insa ele ne amintesc de maia.

Era o prezenta foarte linistitoare! Ne povestea mama ca venea sa ne scoata la plimbare si eu ma agitam si faceam niste ochi mari, mari, de bucurie. Nu am ochii mari insa in pozele de cand eram bebelusi, aratam intotdeauna mirata, fata de sora mea care era cool. Si este si acum. 🙂 Ma bucuram si aratam asta cand o vedeam, de mica. Instinctiv simteam ceva, pentru ca bunicii ceilalti erau mai aspri si sa am parte de o persoana atat de calda si atat de diferita, era un balsam. Am iubit-o pe maia. Chiar si cand am crescut, am tinut aproape. Era maia noastra si pentru ca ea era foarte blanda cu noi, ne era chiar mai draga. Cat a facut parte din viata noastra a fost o minunatie si ma bucur ca am avut-o. Cred ca orice copil si-ar dori o asa maie. Stiu ca ne-a iubit si ea foarte mult. Si pentru ca ne-a iubit, chiar fata ei, dupa ce maia nu a mai fost, a venit la noi si ne-a oferit dormitorul, pentru ca stia ca maia s-ar fi bucurat foarte mult. Stiau ambele cat de fascinate eram si cat de mult ne placea. De ce? Citeste in cele ce urmeaza.

Povestea dormitorului, din ce imi amintesc eu acum, a inceput acum cca 100 de ani. Maia s-a casatorit la 18 ani si ca dar de nunta a primit un dormitor, facut pe comanda. I-l facuse un mestesugar tamplar evreu, dupa un model dintr-o revista frantuzeasca, din acele vremuri, probabil pe la inceputul secolului. Pe scurt asta e originea lui. Cand l-am vazut prima data, am ramas fermecate. Era un dormitor de printesa, ca in cartile cu povesti pe care le citeam cu atata placere. Nu vazusem niciodata si la nimeni ce am vazut la ea. Tot dormitorul era din lemn, de culoare maronie, nici prea inchisa, nici prea deschisa, realizat din vreo 4-5 esente, din care unele nu stiu nici acum ce sunt. Patul avea tablie inalta si la cap si la picioare. Sifonierul avea o oglinda ovala, din cristal, pe usa din mijloc iar manarele de la toate cele trei usi erau sub forma de butoane de cristal (sau sticla) rosu, ca un rubin. Mai erau doua noptiere inalte cu usi si o masa de toaleta cu o oglinda identica cu a sifonierului. Toate umpleau spatiul acela mic al dormitorului insa pentru noi erau coplesitoare si impresionante. Mai fusesera cateva parti de mobilier insa familia ei s-a tot mutat prin tara si spatiul s-a tot redus. Imi imaginez acum cum ar fi aratat intr-o casa mai mare, ca sa fie pus in valoare. Mi-nu-nat!

Insa pe la 94-95 de ani, maia a plecat. Fata ei a venit la noi si ne-a spus ca nu il poate pastra, era foarte vechi si trebuia restaurat tot. Avea si ea o varsta si a recunoscut ca nu se poate ocupa de el asa cum merita. Il putea vinde la un anticariat, primise o oferta destul de buna insa ne-a intrebat daca il dorim noi, stiind ca ne place si spunandu-ne ca maia sigur s-ar fi bucurat. Din fericire, o ruda de-a mamei, tamplar, l-a verificat si mobila nu mai avea cari, doar gaurile ramasesera. Putea fi restaurat. Asa ca am primit cu bucurie dormitorul.

Cum nu mai facusem niciodata asta, am apelat initial la un specialist, insa am avut asa o dezamagire. A fost cineva care zicea ca are experienta insa pana si eu stiu ca o mobila trebuie intai curatata, stearsa de praf, dat lacul jos, etc. Si cand vine “expertul” si incepe direct sa aplice un lac de nuc, peste toata mizeria de 85 de ani (atunci avea atata, intre timp a venit 2021) fara sa respecte culoarea si esenta lemnului, care numai nuc nu era, chiar ca m-au apucat dracii. Am fost asa suparata si efectiv imi era mie rusine sa ii spun. A vorbit tata cu el si am fost usurata sa il vad ca pleaca. Ce a urmat in vara anului 2006 a fost “labor of love” pentru ca nu mai vroiam pe nimeni si in sinea mea stiam ca oricine s-ar fi ocupat de el nu ar fi facut-o cu atata atentie si dedicatie si placere ca mine. Oricum nu avea rost sa mai caut. Diy!

Nu as fi putut face ce am facut fara o mana barbateasca totusi, era muuult de munca. Tata a venit cu un meserias pe care il stia, care facea cu totul altceva, insa s-a dovedit a fi un domn foarte priceput si bun care si-a facut treaba foarte bine. Ma bucur ca am lucrat cu el, pentru ca ma stiu pe mine, nu pot lucra cu oricine si daca simt ca nu ma potrivesc si nu pot comunica si colabora, nu iese. Am invatat atunci multe despre restaurare si diy insa a trebuit si sa improvizez uneori. In Constanta nu exista un centru de reconditionare mobila veche iar Bucurestiul era prea departe si nici acolo nu stiam. Plus ca aveam un buget. Intotdeauna am un buget. 🙂

Am luat dormitorul vechi si neatins si l-am demontat bucata cu bucata. Am ramas uimita sa vad cum e facut, cum se faceau imbinarile la lemn, pentru ca nu avea cuie. M-a impresionat patul care se demonteaza usor si se poate transporta. Partea cu saltea, clasica, cu arcuri, a ajuns la un om care repara paturi si l-a facut ca nou. A inlocuit toate arcurile rupte sau stricate, a inlocuit toate celelalte piese cu altele noi. Eu cu mama am luat un material tare dragut care sa se potriveasca si sa imbrace frumos patul.

Revenind acasa, am dezinfectat tot lemnul cu petrosin. Era plin de praf, cateva insecte relicva si altele. Pentru mine nu era nimic altceva de care sa fiu sigura ca dezinfecteaza cum trebuie. Plus ca a indepartat cu succes mirosul de lemn vechi. Apoi am stricat cateva perii mai moi si am consumat mult sapun de casa pentru ca efectiv totul a fost bagat in cada si frecat de a iesit toata mizeria care nu se dusese la petrosin. Erau 85 de ani totusi, in care adunase multe. Dupa ce s-a uscat, am inceput laborioasa si “parfumata” munca de scoatere a lacului. Am pastrat toate clantele, butoanele, tot ce era original insa am avut parti lipsa si a trebuit sa inlocuiesc cu ceva asemanator. Greu a fost atunci, ca nu gaseai. Oglinzile mari, din pacate, erau asa intr-o stare incat nu am putut sa le reconditionam insa tata a facut comanda la ceva care sa semene. Din pacate nu a mai fost cristal. Insa a reusit sa gaseasca sa le faca cu marginea aceea pe care o vezi la multe oglinzi vechi. La geamurile de la noptiere am pus folie semitransparenta pentru ca ele au un detaliu special. Nu vroiam sa le inlocuiesc cu ceva nou. Si stiu ca am si doua bucati de rezerva, in cazul in care se sparge vreuna.

Am lipit furnir de aceeasi esenta sau sa fie asemanatoare acolo unde lipsea; am luat niste detalii din lemn dintr-o parte din spate pentru a lipi pe fata mobilierului, unde nu erau; am chituit la greu. Mai ales usile sifonierului erau ciuruite de cari si nu puteam lasa gaurile asa. Dar tot mi-au scapat cateva, oricat am verificat. Am frecat totul cu glaspapir si stiu ca au mai fost niste pasi insa acum am uitat. Au fost zile in care am asteptat sau am cautat, pentru ca lemnul nu era pregatit insa s-a dovedit “a good sport”, daca pot spune asa despre lemn. Am cautat cu ai mei un lac bun, transparent. Si am pictat tot, si pe dinafara si pe dinauntru. De doua ori, sa fiu sigura ca e protejat, nu inainte de a mai da cu glaspapir intre lacuiri. A iesit o minunatie. Cand l-a vazut Mirena, fata maiei, a ramas impresionata. A fost pana la urma “en famille”, fiecare aducandu-si aportul. Mi-a placut enorm procesul si glumeam apoi ca as putea sa ma apuc sa restaurez mobila, ca ma pricep. 🙂

Si mi-am dat seama ca acum a imbatranit. Avusese 85 de ani atunci insa acum e deja la centenar. Pentru mine e impresionanta varsta. Si e o munca de iubire si o amintire frumoasa si o bucurie sa il folosesc zilnic. Fac tot ce tine de mine sa ramana impecabil si sper sa ramana in familie. Renunt la orice alta mobila insa nu si la dormitorul de la maia. ❤

Elena G

Cine ti-a spus … ?


– Cine ți-a spus că trebuie să te dezbraci ca să faci dragoste?

– Ei bine, din câte știu, așa se face.

– Nu, nu este singura modalitate de a face dragoste.

– Și cum atunci?

– Lasă-ți hainele mai departe și hai să vorbim până obosim, să râdem de nimic și de toate, să ne uităm unul la altul până când încercăm să ne dăm seama.

– Cu mine nu trebuie să îți dezbraci corpul, ci sufletul, să ne uităm unul la altul până când rămânem fără cuvinte, iar acolo, în acel moment când cuvintele sunt insuficiente pentru a explica ceea ce simțim, în acea liniște infinită ne putem atinge pe noi înșine. Înțelegi?

– Ne atingem, zici?

– Da, ne vom atinge cu tandrețea docilă a unei mângâieri care se extinde dulce până la moarte într-o îmbrățișare.

– Oh, ce frumos.

– Uite, mă vei lăsa să te țin de mână?

– Da.

– Simți? Acesta este unul dintre modurile de a face dragoste.

Despre asta este vorba.

Îți vei lăsa hainele pe tine și vom vorbi până ce ne vom sătura. Să ne privim gurile, genele, buzele unul altuia, iar dacă sărutul va fi necesar, va veni fără să ne ceară permisiunea.

Hai să vorbim până ne vom cunoaște toate amintirile, până când ne vom cunoaște secretele noastre cele mai profunde, doar să mă lași să te privesc spre cea mai extremă și delicioasă încântare, lasă-mă să îți văd sufletul până la epuizare, până când acești ochi renunță și mă obligă să cobor pleoapele care mă determină să dorm .

– Și o să-i forțezi să rămână deschiși?

– Da, să te privesc toată noaptea …

Numai pe tine.

Gabriel García Márquez