Category Archives: Exercitii de scriere

Cashmere


Postarea de azi este o recomandare. Atat de mult imi place, ca mi-am zis sa ii dedic un text special. Este vorba de un vin spumant romanesc pe care l-am descoperit prin 2012. Sau 2013, nu mai tin minte exact dar oricum unul din acesti ani. Eram in Bucuresti, mutata proaspat, bucuroasa ca imi gasisem servici, dupa 3 ani de cautari si stari. Mergand eu la cumparaturi, intr-un supermarket, posibil sa fi cautat cu intentie o sampanie. Cand stiu ca se apropie un alt an, imi doresc sa fiu pregatita. Sau daca gasesc ceva ce mi-ar placea, ca spumant, iau oricand si pastrez pana la momentul potrivit. Uite-asa am dat peste Cashmere. Dupa nume mi-a placut imediat si ma gandeam ca si gustul ar trebui sa fie foarte bun. Mie cuvantul casmir imi da o senzatie de cald, moale, placut, parfumat si senzual in acelasi timp si ma duce cu gandul la un parfum pe care l-am avut acum multi ani, care miroase foarte placut insa doar iarna si la un pulover rosu din casmir pe care l-am purtat cu drag dar, la un moment dat, mi-a scapat la masina, la programul de bumbac. A iesit asa mic ca nu mi-a venit sa cred! 😂

Cashmere nu numai ca avea numele atragator insa si sticla era deosebita, altfel decat ce sa gasea atunci. Am zis sa incerc ceva nou si sa ma rasfat un pic. Si sa rasfat pe cineva. Nu am regretat o clipa. A fost delicios. Nici prea piscator, cum sunt unele spumante, nici sec sa ma usture pe gat, era ideal. A devenit sampania mea preferata si l-am cautat an de an sa il am de revelion. De cele mai multe ori l-am gasit, insa in doar doua locuri. In ultimii ani insa nu am mai dat de el. A disparut cu desavarsire. Nu stiu de ce. L-am cautat si anul trecut, fara nici o speranta. Insa, la una din iesirile mele cu niste cunoscuti, il intreb pe George, ca tot era ospatar la un restaurant. M-am gandit ca trebuie sa il stie, la cate sticle ii trec prin mana. Intr-adevar, ii suna cunoscut. Voiam doar sa se intereseze la restaurant sa vada daca il au si daca il pot cumpara.

Aflu apoi misterul. Zisese ca l-a vazut pe acasa insa nu stia sigur unde. A ramas sa caute si sa imi dea un semn. Era acasa, ca… opritor de usa. 😅 Nici el nu mai stia de cand il are. Pe sticla scria 2008 insa mi-a spus ca il primise de acum ceva ani. Cum, necum, vinul spumant avea 14 ani. Iar la urmatoarea noastra intalnire, cand am facut bradul cu totii, ghici ce primesc de la George, cadou de Craciun? Exact, Cashmere. Ne adusese la toate fetele cate ceva si mie s-a gandit sa imi ofere exact ce imi doream in acel moment. A fost o surpriza, pentru ca nu ma/ne asteptam nici una si in general nu prea ne facem cadouri, insa ne vedem si cantam. Dansam. Degustam. E o atmosfera foarte placuta! ♥️

De Anul Nou am deschis Cashmere. Chiar ma gandeam ce gust o avea, dupa atata timp. A fost mi-nu-nat. Delicios! As bea oricand asa ceva, si eu nu le am cu bautura totusi. Doar ca o fost si s-o dus! Daca mai vreau, singura solutie ar fi o comanda de pe site-ul firmei, aici. Recomand Cashmere Tamaioasa Romaneasca dar si La vie en rose. Insa iubirea mea este primul. O alta solutie ar fi o plimbare pe acolo. Oi vedea ce voi face, sper totusi ca il vor reintroduce in magazine pentru ca mi-as dori sa ma mai bucur de el. Dar daca nu e, atunci ma bucur si de ce am. Ca de exemplu, de Lambrusco Chiarli, recomandat de Anca. O bunatate si acela! Sau un prosecco.

Sanatate! La multi ani! 🥂🍾

Elena G

Anul Nou cu trei de doi


La multi ani, iar! 🙂 Nu stiu cand a trecut anul care tocmai s-a terminat, parca a fost alaltaieri ;)) (parafrazand o gluma a actorului Zoltan Lovas) a fost un amalgam de evenimente, stari, evolutii, stagnari, involutii, a fost o avalansa, frumoasa in felul ei. Acum iata-ne in 2022. Celor care treceti pe aici, va multumesc din suflet. Pentru ca acest blog este un proiect de suflet. Va doresc sa reveniti, daca mai doriti, sa descoperiti si redescoperiti nuante, culori, retete, sfaturi necerute, umor, liste folositoare, idei bune, inspiratie, bunatate, nervi, credinta si muzica frumoasa, poezie si regasire si iubire uneori.

As vrea sa continui traditia si cu cele mai cautate postari ale anului 2021, si pentru mine si pentru cine isi doreste sa reciteasca ceva ce poate i-a placut. Iata clasamentul:

  1. Scrisoare catre fiul meu
  2. Pagina de inceput/ Arhiva
  3. Pita armaneasca
  4. Eu sunt
  5. Manastire intr-un picior, ghici ciuperca ce-i?
  6. Polish Omelette
  7. Cardio
  8. Little Meatballs in Rich Cheese Sauce
  9. Anul Nou
  10. Amintiri
  11. Tabara de haiducie – pentru ca pagina de pornire/ arhiva nu se pune ;))

Si acum, ca nu am terminat, urmeaza cele mai putin citite 10 postari ale lui 2021. Sa vedem daca e vreo diferenta cu cele de anul trecut.

  1. Self-Reliance
  2. How Much Is Enough?
  3. “Without music, life would be a mistake” Friedrich Nietzsche
  4. Canalul de Youtube al Sirmei Granzulea
  5. Inceput
  6. Down Under: Kuranda Scenic Railway, Skyrail Rainforest (XV)
  7. Uite! Nu e!
  8. Rumanian Baked Fish
  9. Pisc (oturi)
  10. Prin Tailanda

Dap, este. Chiar mare. Dar e bine.

Inchei aici a treia postare a Anului Nou 2022. Cu inca o urare a unei poete care scrie foarte sensibil, Cristina Firoiu Maria. Urarea ei este atat de reusita ca tot ce am scris eu paleste. Dar ea are sensibilitatea ei unica si calea ei, iar eu o am pe a mea.

“…vă doresc din suflet să aveți sănătate și dragoste! Să aveți iertare și înțelepciunea de a lupta frumos pentru ceea ce îndrăgiți! Să citiți poezie și să ascultați îmbrățișările… Să învățăm să nu transformăm în amintire vreun sentiment… Vă iubesc și vă mulțumesc pentru tot! Vă sunt recunoscătoare! La mulți ani, oameni dragi!” Cristina Firoiu Maria

Elena G

Recunostinta (II)


Azi continui traditia inceputa anul trecut. Anul acesta sunt recunoscatoare pentru (asa cum imi vin imi minte, intr-o ordine aleatorie):

  • ca sunt in viata
  • ca sunt sanatoasa
  • ca m-am ingrasat (chiar daca vreau sa dau jos, tot sunt recunoscatoare)
  • ca am avut mancare sa pun pe masa si sa ofer si la altii
  • cardul de calatorie primit pentru prima data care mi-a oferit o calatorie superba in Delta Dunarii, despre care voi scrie la anul
  • doua excursii de 1 zi la bulgari, ma bucur ca am iesit din tara un pic
  • o excursie foarte reusita dar si cu peripetii la Sibiu, pe care nu il vazusem inca
  • cadourile primite cu ocazia zilei mele de nastere
  • timpul, intalnirile, discutiile si petrecerile cu prietenii si oamenii dragi din viata mea
  • cursul de limba rusa din vara, unde am cunoscut oameni noi, din pacate rusa s-a legat greu de mine insa a fost o experienta care m-a imbogatit si asta conteaza
  • ca am avut timp sa merg la plaja Trei papuci unde am reusit sa ma bronzez si anul acesta
  • noua mea colega de la gradinita, cu care ma completez bine
  • surorile Matilda si Nuti, am avut imensa bucurie sa le am in viata mea cativa ani, m-au iubit foarte mult, le pomenesc acum cu drag, Dumnezeu sa le odihneasca in rai!
  • buna, care a trecut printr-o incercare foarte grea dar s-a intors cu bine acasa si asa mult ma bucur ca e iar alaturi de mine
  • caldura si apa calda pe care le am in casa, sunt iar foarte recunoscatoare pentru ca stiu cum e cand nu le am, cu atat mai mult le pretuiesc
  • vacantele care imi permit sa ma relaxez si sa ma bucur de lucrurile simple si marunte dar atat de importante
  • telefonul care merge bine, i-am schimbat bateria si o vreme stiu ca nu voi avea probleme cu el
  • experienta pe care am acumulat-o la gradi
  • ca inca ii mai am pe mama si cei doi tati dragi
  • hainele si incaltarile pe care le-am cumparat sau primit si reciclat si anul acesta, de la cunoscuti, ceea ce imi permite sa fac o economie si in acelasi timp sa fiu imbracata frumos (pentru ca, de ce sa nu recunosc, imi plac foarte mult hainele)
  • primul disc cu colinde de Stefan Hrusca, pe care l-am gasit chiar inainte de Craciun la un anticariat (nu il mai gasesc pe cel pe care il cumparasem cand aparuse), fapt care m-a bucurat foarte mult, a fost inca un cadou de la Mosul pentru mine
  • cartile pe care mi le-am luat
  • ca l-am vazut pe Mos Craciun (a venit la gradi si m-am simtit iar ca un copil, mai ales ca nu l-am mai vazut de cand eram mica, asa, aproape, si cu cadouri pentru copii si pentru mine, ce mirare! 🙂)
  • imaginile cu case superbe pe care le gasesc pe net, din care imi iau inspiratia pentru o viitoare casuta
  • ca am primit sampania mea preferata, Cashmere, pe care nu o mai gasesc in supermarket. Vroiam sa o platesc si a fost cadou de Craciun. Asa m-am bucurat, este deosebita pentru mine ♥️
  • zilele cand m-am adunat si am facut sport
  • painea de casa pe care o fac cu drag si foarte des (aproape m-am specializat 😉)
  • toate experientele frumoase sau mai putin frumoase prin care trec, le primesc
  • ca am invatat sa fiu mai atenta la oamenii din jurul meu si la semne, ceea ce ma ajuta sa pastrez alaturi pe aceia cu care rezonez si cu care ma simt bine, echilibrata
  • ca exista Dumnezeu, nu stiu ce as face fara el (ca sa parafrazez zicerea unui copil)

Tu pentru ce ii multumesti lui Dumnezeu? ♥️

Elena G

To Be Or Not To Be Homeschooled


De mult ma gandeam sa scriu un articol despre homeschooling sau pe romaneste, scoala acasa. Nu e un concept nou deloc, gandeste-te ca inainte de a fi institutionalizata educatia, cu un anume scop, scoala chiar se facea acasa. Acum se revine la origini, dupa cum observ si devine din ce in ce mai cunoscuta si chiar populara in Romania, chiar daca legal este din 2002. Exista multe informatii legate de cum se face, nu o sa scriu despre asta ci doar parerea mea, proprie si personala. Subiectiva evident, insa ce nu e subiectiv pe lumea aceasta?

De cand am auzit de homeschooling, acum multi ani, mie mi-a placut ideea. Am rezonat. Pentru ca uitandu-ma la mine, si stiind cum sunt ( partial, pentru ca nu ma cunosc total), eu as fi vrut sa fac scoala acasa. Si m-am gandit si ca daca as avea copii, tot acasa as vrea sa faca scoala. Evident ca nu se pot face toti anii insa cel putin primele 8 clase si chiar liceu, in functie de copil, cred ca e super. Atata timp cat se poate echivala cu scoala de stat, e foarte bine. Apoi l-am descoperit pe John Taylor Gatto si a lui superba carte pe care ti-o recomand din tot sufletul, “Dumbing Us Down: The Hidden Curriculum of Compulsory Schooling”. O poti asculta pe yt aici, in 8 episoade sau o poti achizitiona sa o citesti cu ochii tai, sa subliniezi si sa scrii pe ea ceea ce iti place (pe anumite carti am ajuns la concluzia ca e chiar indicat sa scrii ;)) ; uite si o idee buna de cadou de Craciun). Cartea lui Gatto te duce la a doua lui carte “Weapons of Mass Instruction: A Schoolteacher’s Journey Through the Dark World of Compulsory Schooling”, la bibliografia din spatele cartilor si la alte descoperiri pe yt care iti ridica valul de pe ochi, cum zice o colega de-a mea.

Instinctiv stiam de ce mi-ar fi placut sa fiu scolita acasa, insa citind si ascultand, am aflat si de ce, intr-un mod academic. In nici un caz nu imi place ideea de a mi se impune ce, cand, cat si cum sa invat. Pentru ca suntem toti unici si minunati asa cum suntem, asa si educatia in scoala ar trebui sa fie. Insa este imposibil.

Din perspectiva mea, ca adult, privind la copilul din mine, tare m-as fi tinut acasa. Homeschooling inseamna si sa urmaresc ce ma atrage, iar educatia formala din Romania iti impune sa treci prin niste materii ca sa mergi mai departe. Dar, daca nu sunt un Leonardo Da Vinci, la ce imi trebuie sa aprofundez formule matematice si altele la scoala, care acum chiar nu imi sunt de folos? In schimb, aprofundand ce imi place, sa devin foarte buna in domeniu? Pentru ca tot acolo se ajunge, la specializare. Cred si ca homeschooling-ul m-ar fi ajutat sa imi doresc sa cunosc acele materii care sunt mai respingatoare pentru mine, atata timp cat nu mergeam prea departe. Sunt o curioasa din fire si, natural, as fi vrut sa aflu cat mai multe despre orice. Pana as fi vazut ce ma atrage cel mai tare. Pentru ca daca ma pasioneaza ceva, sunt in stare sa nu dorm.

In clipul de mai sus, Jordan Peterson, un filosof si intelectual de o modestie si o inteligenta aparte, pe care il ascult cu drag in multele lui conferinte inregistrate, si pe care ti-l recomand si tie, prezinta ambele fete ale problemei. Imi place asta la el, reuseste, cu discernamant, sa se puna si in locul celuilalt. Sa vada ambele perspective si sa argumenteze de ce da, de ce nu. Ca orice om cu carte care ma inspira, evident ca ma straduiesc sa nu il pun pe un piedestal pentru ca de-a lungul timpului, am fost dezamagita si am realizat ca eu nu sunt de acord cu tot ce zice cineva. Iar daca o ia grav pe aratura, din punctul meu de vedere, raman cu ce e in regula dar restul nu mai primeste timp sau atentie din partea mea. Revenind, Jordan pune in balanta si personalitatea parintilor pentru ca da, unii chiar nu pot sa fie buni educatori si atunci ori raman copiii la scoala sau angajeaza in privat. Cam ca pe vremuri, cu guvernante si profesori chemati acasa. 🙂

In mare si in ocean, eu agreez aceasta forma de invatamant si in ciuda aspectelor negative, care exista si ele, din punctul meu de vedere, cele pozitive cantaresc mult mai mult. Iar cand ma uit si la comentarii, pentru ca intotdeauna le citesc, sunt curioasa ce parere au oamenii, mai mult peste postari pozitive dau. Acum, tine de multe, dar sa stii ca financiar, acolo unde majoritatea se opresc, tot acolo se ajunge. Aduc argumentul scolii gratuite din Romania, care numai gratuita nu e. Iar calitatea si implicarea naturala a copiilor in homeschooling o depaseste, imho, pe cea oferita de scoala. Doar ca e nevoie si de o implicare si renuntare totala de sine a unuia dintre parinti, iar cel care sustine financiar familia sa nu ramana nici el pe dinafara. Aici e o problema insa where there’s a will, there’s a way.

Elena G

Maia si dormitorul


Zilele acestea am vorbit despre bunici, despre lemn, despre cat de mult imi place prezenta lui in casa si despre dormitorul meu. Ii povesteam bunei ca eu sunt binecuvantata cu mai multi bunici, cei patru de sange si altii care au aparut in viata mea si care mi-au luminat-o, atat timp cat au facut parte din ea. Si trebuie sa recunosc ca am realizat mai degraba recent. Sunt foarte recunoscatoare, chiar daca mai tarziu, dar sper, nu prea tarziu. O parte sunt deja adormiti, Dumnezeu sa ii odihneasca. Iar altii imi bucura viata chiar acum: buna si surorile. Si nu se stie niciodata ce bunici voi mai avea. Din cei care nu mai sunt, azi va fi despre maia. Poate voi povesti candva si despre Hugh si Eileen, insa astazi vreau sa scriu despre maia si despre una din amintirile pe care le am de la ea, amintire care imi este foarte draga.

Pe maia o chema Elena, ca pe mine. Venea de undeva din Transilvania, dintr-o familie mai rasarita. Nu am amintiri prea clare pentru ca povestea o stiu de cand eram mica si maia are multi ani de cand s-a dus, asa ca si eu am uitat multe. Maia statea la acelasi etaj cu noi si, de cand ne-am nascut, ne-a crescut, ajutand-o pe mama. Vezi tu, bunicii mei din partea tatalui erau la tara, si au venit la oras cand am implinit noi 3 ani. Bunicii mamei nu stateau bine cu sanatatea asa ca maia a fost prima noastra bunica, de fapt. Fusese invatatoare in sat, se casatorise si sotul ei era tot invatator, sau ofiter, nu mai stiu clar. Cert este ca s-au tot mutat prin tara, pana au ajuns la malul marii. Era o femeie deosebita, cu un suflet de artist. Il ajuta pe ginerele ei, un artist plastic foarte talentat si ce iesea din mainile ei se ducea in Galeriile de arta. Mama a cumparat atunci cateva obiecte, pe care acum le pastrez, pe care le port atat eu cat si sora mea si stiu ca sunt nu numai unicate si nepretuite insa ele ne amintesc de maia.

Era o prezenta foarte linistitoare! Ne povestea mama ca venea sa ne scoata la plimbare si eu ma agitam si faceam niste ochi mari, mari, de bucurie. Nu am ochii mari insa in pozele de cand eram bebelusi, aratam intotdeauna mirata, fata de sora mea care era cool. Si este si acum. 🙂 Ma bucuram si aratam asta cand o vedeam, de mica. Instinctiv simteam ceva, pentru ca bunicii ceilalti erau mai aspri si sa am parte de o persoana atat de calda si atat de diferita, era un balsam. Am iubit-o pe maia. Chiar si cand am crescut, am tinut aproape. Era maia noastra si pentru ca ea era foarte blanda cu noi, ne era chiar mai draga. Cat a facut parte din viata noastra a fost o minunatie si ma bucur ca am avut-o. Cred ca orice copil si-ar dori o asa maie. Stiu ca ne-a iubit si ea foarte mult. Si pentru ca ne-a iubit, chiar fata ei, dupa ce maia nu a mai fost, a venit la noi si ne-a oferit dormitorul, pentru ca stia ca maia s-ar fi bucurat foarte mult. Stiau ambele cat de fascinate eram si cat de mult ne placea. De ce? Citeste in cele ce urmeaza.

Povestea dormitorului, din ce imi amintesc eu acum, a inceput acum cca 100 de ani. Maia s-a casatorit la 18 ani si ca dar de nunta a primit un dormitor, facut pe comanda. I-l facuse un mestesugar tamplar evreu, dupa un model dintr-o revista frantuzeasca, din acele vremuri, probabil pe la inceputul secolului. Pe scurt asta e originea lui. Cand l-am vazut prima data, am ramas fermecate. Era un dormitor de printesa, ca in cartile cu povesti pe care le citeam cu atata placere. Nu vazusem niciodata si la nimeni ce am vazut la ea. Tot dormitorul era din lemn, de culoare maronie, nici prea inchisa, nici prea deschisa, realizat din vreo 4-5 esente, din care unele nu stiu nici acum ce sunt. Patul avea tablie inalta si la cap si la picioare. Sifonierul avea o oglinda ovala, din cristal, pe usa din mijloc iar manarele de la toate cele trei usi erau sub forma de butoane de cristal (sau sticla) rosu, ca un rubin. Mai erau doua noptiere inalte cu usi si o masa de toaleta cu o oglinda identica cu a sifonierului. Toate umpleau spatiul acela mic al dormitorului insa pentru noi erau coplesitoare si impresionante. Mai fusesera cateva parti de mobilier insa familia ei s-a tot mutat prin tara si spatiul s-a tot redus. Imi imaginez acum cum ar fi aratat intr-o casa mai mare, ca sa fie pus in valoare. Mi-nu-nat!

Insa pe la 94-95 de ani, maia a plecat. Fata ei a venit la noi si ne-a spus ca nu il poate pastra, era foarte vechi si trebuia restaurat tot. Avea si ea o varsta si a recunoscut ca nu se poate ocupa de el asa cum merita. Il putea vinde la un anticariat, primise o oferta destul de buna insa ne-a intrebat daca il dorim noi, stiind ca ne place si spunandu-ne ca maia sigur s-ar fi bucurat. Din fericire, o ruda de-a mamei, tamplar, l-a verificat si mobila nu mai avea cari, doar gaurile ramasesera. Putea fi restaurat. Asa ca am primit cu bucurie dormitorul.

Cum nu mai facusem niciodata asta, am apelat initial la un specialist, insa am avut asa o dezamagire. A fost cineva care zicea ca are experienta insa pana si eu stiu ca o mobila trebuie intai curatata, stearsa de praf, dat lacul jos, etc. Si cand vine “expertul” si incepe direct sa aplice un lac de nuc, peste toata mizeria de 85 de ani (atunci avea atata, intre timp a venit 2021) fara sa respecte culoarea si esenta lemnului, care numai nuc nu era, chiar ca m-au apucat dracii. Am fost asa suparata si efectiv imi era mie rusine sa ii spun. A vorbit tata cu el si am fost usurata sa il vad ca pleaca. Ce a urmat in vara anului 2006 a fost “labor of love” pentru ca nu mai vroiam pe nimeni si in sinea mea stiam ca oricine s-ar fi ocupat de el nu ar fi facut-o cu atata atentie si dedicatie si placere ca mine. Oricum nu avea rost sa mai caut. Diy!

Nu as fi putut face ce am facut fara o mana barbateasca totusi, era muuult de munca. Tata a venit cu un meserias pe care il stia, care facea cu totul altceva, insa s-a dovedit a fi un domn foarte priceput si bun care si-a facut treaba foarte bine. Ma bucur ca am lucrat cu el, pentru ca ma stiu pe mine, nu pot lucra cu oricine si daca simt ca nu ma potrivesc si nu pot comunica si colabora, nu iese. Am invatat atunci multe despre restaurare si diy insa a trebuit si sa improvizez uneori. In Constanta nu exista un centru de reconditionare mobila veche iar Bucurestiul era prea departe si nici acolo nu stiam. Plus ca aveam un buget. Intotdeauna am un buget. 🙂

Am luat dormitorul vechi si neatins si l-am demontat bucata cu bucata. Am ramas uimita sa vad cum e facut, cum se faceau imbinarile la lemn, pentru ca nu avea cuie. M-a impresionat patul care se demonteaza usor si se poate transporta. Partea cu saltea, clasica, cu arcuri, a ajuns la un om care repara paturi si l-a facut ca nou. A inlocuit toate arcurile rupte sau stricate, a inlocuit toate celelalte piese cu altele noi. Eu cu mama am luat un material tare dragut care sa se potriveasca si sa imbrace frumos patul.

Revenind acasa, am dezinfectat tot lemnul cu petrosin. Era plin de praf, cateva insecte relicva si altele. Pentru mine nu era nimic altceva de care sa fiu sigura ca dezinfecteaza cum trebuie. Plus ca a indepartat cu succes mirosul de lemn vechi. Apoi am stricat cateva perii mai moi si am consumat mult sapun de casa pentru ca efectiv totul a fost bagat in cada si frecat de a iesit toata mizeria care nu se dusese la petrosin. Erau 85 de ani totusi, in care adunase multe. Dupa ce s-a uscat, am inceput laborioasa si “parfumata” munca de scoatere a lacului. Am pastrat toate clantele, butoanele, tot ce era original insa am avut parti lipsa si a trebuit sa inlocuiesc cu ceva asemanator. Greu a fost atunci, ca nu gaseai. Oglinzile mari, din pacate, erau asa intr-o stare incat nu am putut sa le reconditionam insa tata a facut comanda la ceva care sa semene. Din pacate nu a mai fost cristal. Insa a reusit sa gaseasca sa le faca cu marginea aceea pe care o vezi la multe oglinzi vechi. La geamurile de la noptiere am pus folie semitransparenta pentru ca ele au un detaliu special. Nu vroiam sa le inlocuiesc cu ceva nou. Si stiu ca am si doua bucati de rezerva, in cazul in care se sparge vreuna.

Am lipit furnir de aceeasi esenta sau sa fie asemanatoare acolo unde lipsea; am luat niste detalii din lemn dintr-o parte din spate pentru a lipi pe fata mobilierului, unde nu erau; am chituit la greu. Mai ales usile sifonierului erau ciuruite de cari si nu puteam lasa gaurile asa. Dar tot mi-au scapat cateva, oricat am verificat. Am frecat totul cu glaspapir si stiu ca au mai fost niste pasi insa acum am uitat. Au fost zile in care am asteptat sau am cautat, pentru ca lemnul nu era pregatit insa s-a dovedit “a good sport”, daca pot spune asa despre lemn. Am cautat cu ai mei un lac bun, transparent. Si am pictat tot, si pe dinafara si pe dinauntru. De doua ori, sa fiu sigura ca e protejat, nu inainte de a mai da cu glaspapir intre lacuiri. A iesit o minunatie. Cand l-a vazut Mirena, fata maiei, a ramas impresionata. A fost pana la urma “en famille”, fiecare aducandu-si aportul. Mi-a placut enorm procesul si glumeam apoi ca as putea sa ma apuc sa restaurez mobila, ca ma pricep. 🙂

Si mi-am dat seama ca acum a imbatranit. Avusese 85 de ani atunci insa acum e deja la centenar. Pentru mine e impresionanta varsta. Si e o munca de iubire si o amintire frumoasa si o bucurie sa il folosesc zilnic. Fac tot ce tine de mine sa ramana impecabil si sper sa ramana in familie. Renunt la orice alta mobila insa nu si la dormitorul de la maia. ❤

Elena G

Colectii


Azi vreau sa scriu despre pasiunile si colectiile mele de cand eram mica. E un subiect placut. Mai ales ca urmeaza intrebarea: tu ce pasiuni ai avut? Ce ai colectionat cand erai mic/a sau in adolescenta?

Nu stiu cu ce am inceput. Insa stiu ca am invatat de la ai mei sa colectionez. Atata mama cat si tata aveau pasiunea aceasta. Mama colectiona servetele si mai tarziu ni le-a dat noua. Am adaugat si noi la ele. Nu se gaseau oriunde, nu se dadeau la discretie ca acum, sa fie la liber. Un servetel cu inscriptia localului, langa o cafea era ceva deosebit. Sau cu desene pe el. Servetele erau rare si foarte frumoase. Mama ne aducea din peregrinarile ei, cand putea. Stiu ca nu prea se dadeau daca cereai, asa ca pastra ce avea si incerca sa nu foloseasca, tocmai ca sa adauge la colectie. Am adaugat si noi, mai tarziu. Cand ne-am despartit cararile, am impartit cu sora mea. Bine ca noi ne impacam si am facut cumva un schimb corect, mai ales ca nu toate erau la dublu exemplar. Dar am facut in asa fel incat sa fim ambele multumite. Le am si acum pe ale mele, pastrate intr-o bucata de panza. Acum nu mai colectionez pentru ca sunt peste tot si parca nu mai are acelasi farmec. Dar le voi da nepoatelor mele si sper sa le placa si sa continue aceasta pasiune. Mi-aduc aminte ca a fost si o perioada cand se gaseau greu sau erau foarte scumpe si am zis ca le vom folosi pe acestea, ca pana la urma ce sa facem cu ele? Dar nu ne-am indurat. Am colectionat servetele.

Am colectionat si timbre. Nu am fost filatelista in adevaratul sens al cuvantului insa mi-aduc aminte ca am primit de la un alt copil timbre multe si erau tare frumoase. Le-am pus intr-o agenda si ma mai uitam printre ele, chiar erau frumoase. Acum am o banuiala pe unde ar fi, daca dau peste ele, ma bucur. Tot la nepoate se vor duce. Sunt sigura ca vor fi fascinate de ele.

Am colectionat impreuna cu sora mea poze de la gumele de mestecat. Tip Top, Turbo si tot felul de gume si gumite de toate soiurile. Le-am pastrat intr-o cutie veche de tigari Assos, puse in ordine de la mic la mare si pe numere, acolo unde erau. De curiozitate am comparat cu ce e acum pe piata. De exemplu, pozele de la gumele Turbo, celebrele gume care erau cele mai bune si se gaseau foarte greu, nu ca acum, pe la toate colturile, erau mult mai mari atunci. Erau poze cu mici povesti, poze cu actori, poze cu desene care ieseau la suprafata daca mazgaleai cu creionul, poze cu desene animate, poze lungi si poze scurte, de toate pentru toti. Ba chiar am si cateva ambalaje. Am zis ca tot nepoatelor le dau. Abia asteapta.

Am colectionat plante in ierbar. Avea mama un ierbar facut in liceu, o minunatie. La liceu ne-am facut si noi unul, mai ales ca ne trebuia ca material didactic. Adunam tot felul de frunze si flori, plante cu radacina sau fara, le presam prin carti mari si groase, ca sa se usuce bine. Am stricat un pic in felul acesta unele carti. Dar nu imi pare rau. Daca trec prin ele si vad urme, stiu ca acolo au stat niste plante puse de noi. Inca am ierbarul mamei. Si pe al nostru. Dar tot ascunse stau pentru ca nu am biblioteca. Of!

In scoala generala am zis ca ma fac designer de moda si de bijuterii. Desenam in pauze, pe foi albe sau de matematica, desenam si acasa. Imi placea mult aceasta indeletnicire si le-am pastrat pe toate intr-un dosar. Nu sunt desene tehnice, sunt creatii libere si acum imi dau seama ca unele chiar sunt imposibil de realizat, mai ales ijuterii. Dar atunci erau ceva special. M-a tinut si in liceu pasiunea asa ca acum am o mica colectie de minunatii. Nu as putea sa renunt la ele si chiar sunt foarte frumoase, pentru mine.

Am colectionat pietre. Prin locurile vizitate cautam pietre cat mai interesante, ca forma si culoare si le puneam in cutii de hartie sau de plastic. Scriam pe ele de unde sunt si am avut atat din tara cat si din strainatate. Stateau in biblioteca sau vitrina si cand ne uitam la ele, ne aminteam de acele locuri. Dar la un moment dat nu mi-am mai dorit sa fac asta, ba chiar m-a deranjat. Cate pietre sa adun? Sunt totusi pietre, pe bune?! Le-am aruncat. Erau prea multe locuri vizitate si chiar nu mai puteam sa adun pietre.

Am colectionat vederi. D-na invatatoare ne aducea la scoala, la geografie sau istorie, vederi diverse care completau materia de invatat. Aveam si noi acasa de la mama, care colectiona si ea la randul ei (era si ea invatatoare) asa ca nu ne-a mai ramas decat sa cumparam din locurile vizitate, ca sa avem amintire (ca poze nu prea se faceau) si sa le pastram pe cele primite. Nu stiu pe unde sunt acum, am asa o banuiala si la ele insa pentru ca nu am inca o biblioteca, asteapta probabil cuminti sa le scot la iveala, sa le pun intr-o cutie frumoasa pe care sa scriu “Vederi”. Si sa ma uit din cand in cand peste ele.

Am colectionat scoici. De toate felurile. Cand am ajuns in Anglia am ramas impresionata de scoicile acelea mari, in care puteai servi o prajitura. Le-am cules, le-am spalat si le-am adus acasa. Din Australia am venit, infasurate in vata si bagate in cutii, cu tot felul de scoici si mai ales corali. Le-am cules de pe plaja sau din apa. Coralii sunt bucati mici, deja albite. Stiu ca este interzis sa rupi asa ca m-am multumit cu ce am gasit. De la un unchi, vaporean, ;)) am primit o scoica interesanta din Africa de Sud, adusa de el dinainte de ’89. Din Noua Zeelanda am o scoica paua, primita de ai mei de la niste prieteni de acolo, culeasa de pe plaja. De la marea mea, am scoici si melci. Toate sunt pastrate in cateva borcane mari, cu capac. Chiar si acum, daca dau peste ceva interesant pe plaja, iau si adaug la colectie. Pot spune ca pasiunea aceasta a venit mai tarziu insa ma bucur cand ma uit la colectia mea de scoici.

Mai am o colectie mica de desene si picturi. Desenam frumos la scoala. Cred ca am ramas cu talentul acesta insa il folosesc rar. Ma apucasem prin ultimii ani de generala sa pictez vara, mai ales vaze cu flori. Am desenat si multe personaje de desene animate, pentru ca imi placeau foarte mult. Le am puse undeva bine si acum ca scriu despre ele, ma umplu de o stare de bine. Chiar imi placea sa desenez sau sa pictez tare mult.

Inca nu am terminat. Mai am o mica colectie de flori de mina. Pe acestea le am de la tata, care le primise de la un coleg. S-a intamplat acum mult timp, cred ca prin anii ’90. Doamne, ce fascinate am fost cand le-am vazut prima data! Credeam ca pirita aceea chiar e aur! Le-am spalat sa se curete de praf si asa frumos straluceau! Stiam ca sunt rare, ca se gasesc numai in anumite locuri din tara si ca nu ai voie sa pleci cu ele in strainatate. Avand in vedere prezenta unor flori de mina si a altor pietre pe piata, ma indoiesc ca mai e cazul acum. Una din ele imi place in mod deosebit pentru ca este in forma de inima. Este cam cat inima mea, cred. Asa o si numesc. Sta pe noptiera de langa pat, langa mine. Este un cuart alb, frumos si cred ca este cea mai atinsa floare de mina. Restul stau cuminti puse intr-o vitrina de sifonier de moda veche, alaturi de colectia de scoici si niste carti. Multe carti.

Nu stiu ce colectii mai am, eu zic ca am terminat de povestit. Insa daca am uitat ceva, revin si continui textul. Tu ce colectii ai?

Elena G

Un baietel catre o fetita


Un baietel catre o fetita:
-Te iubesc!
-Ca oamenii mari?
-Nu, cu adevarat!

Culeasa de pe fb. Mi-a placut foarte mult. Stateam si ma gandeam ca adevar graieste. Sa iubim ca un copil. ♥️