Category Archives: Exercitii de scriere

Maia si dormitorul


Zilele acestea am vorbit despre bunici, despre lemn, despre cat de mult imi place prezenta lui in casa si despre dormitorul meu. Ii povesteam bunei ca eu sunt binecuvantata cu mai multi bunici, cei patru de sange si altii care au aparut in viata mea si care mi-au luminat-o, atat timp cat au facut parte din ea. Si trebuie sa recunosc ca am realizat mai degraba recent. Sunt foarte recunoscatoare, chiar daca mai tarziu, dar sper, nu prea tarziu. O parte sunt deja adormiti, Dumnezeu sa ii odihneasca. Iar altii imi bucura viata chiar acum: buna si surorile. Si nu se stie niciodata ce bunici voi mai avea. Din cei care nu mai sunt, azi va fi despre maia. Poate voi povesti candva si despre Hugh si Eileen, insa astazi vreau sa scriu despre maia si despre una din amintirile pe care le am de la ea, amintire care imi este foarte draga.

Pe maia o chema Elena, ca pe mine. Venea de undeva din Transilvania, dintr-o familie mai rasarita. Nu am amintiri prea clare pentru ca povestea o stiu de cand eram mica si maia are multi ani de cand s-a dus, asa ca si eu am uitat multe. Maia statea la acelasi etaj cu noi si, de cand ne-am nascut, ne-a crescut, ajutand-o pe mama. Vezi tu, bunicii mei din partea tatalui erau la tara, si au venit la oras cand am implinit noi 3 ani. Bunicii mamei nu stateau bine cu sanatatea asa ca maia a fost prima noastra bunica, de fapt. Fusese invatatoare in sat, se casatorise si sotul ei era tot invatator, sau ofiter, nu mai stiu clar. Cert este ca s-au tot mutat prin tara, pana au ajuns la malul marii. Era o femeie deosebita, cu un suflet de artist. Il ajuta pe ginerele ei, un artist plastic foarte talentat si ce iesea din mainile ei se ducea in Galeriile de arta. Mama a cumparat atunci cateva obiecte, pe care acum le pastrez, pe care le port atat eu cat si sora mea si stiu ca sunt nu numai unicate si nepretuite insa ele ne amintesc de maia.

Era o prezenta foarte linistitoare! Ne povestea mama ca venea sa ne scoata la plimbare si eu ma agitam si faceam niste ochi mari, mari, de bucurie. Nu am ochii mari insa in pozele de cand eram bebelusi, aratam intotdeauna mirata, fata de sora mea care era cool. Si este si acum. 🙂 Ma bucuram si aratam asta cand o vedeam, de mica. Instinctiv simteam ceva, pentru ca bunicii ceilalti erau mai aspri si sa am parte de o persoana atat de calda si atat de diferita, era un balsam. Am iubit-o pe maia. Chiar si cand am crescut, am tinut aproape. Era maia noastra si pentru ca ea era foarte blanda cu noi, ne era chiar mai draga. Cat a facut parte din viata noastra a fost o minunatie si ma bucur ca am avut-o. Cred ca orice copil si-ar dori o asa maie. Stiu ca ne-a iubit si ea foarte mult. Si pentru ca ne-a iubit, chiar fata ei, dupa ce maia nu a mai fost, a venit la noi si ne-a oferit dormitorul, pentru ca stia ca maia s-ar fi bucurat foarte mult. Stiau ambele cat de fascinate eram si cat de mult ne placea. De ce? Citeste in cele ce urmeaza.

Povestea dormitorului, din ce imi amintesc eu acum, a inceput acum cca 100 de ani. Maia s-a casatorit la 18 ani si ca dar de nunta a primit un dormitor, facut pe comanda. I-l facuse un mestesugar tamplar evreu, dupa un model dintr-o revista frantuzeasca, din acele vremuri, probabil pe la inceputul secolului. Pe scurt asta e originea lui. Cand l-am vazut prima data, am ramas fermecate. Era un dormitor de printesa, ca in cartile cu povesti pe care le citeam cu atata placere. Nu vazusem niciodata si la nimeni ce am vazut la ea. Tot dormitorul era din lemn, de culoare maronie, nici prea inchisa, nici prea deschisa, realizat din vreo 4-5 esente, din care unele nu stiu nici acum ce sunt. Patul avea tablie inalta si la cap si la picioare. Sifonierul avea o oglinda ovala, din cristal, pe usa din mijloc iar manarele de la toate cele trei usi erau sub forma de butoane de cristal (sau sticla) rosu, ca un rubin. Mai erau doua noptiere inalte cu usi si o masa de toaleta cu o oglinda identica cu a sifonierului. Toate umpleau spatiul acela mic al dormitorului insa pentru noi erau coplesitoare si impresionante. Mai fusesera cateva parti de mobilier insa familia ei s-a tot mutat prin tara si spatiul s-a tot redus. Imi imaginez acum cum ar fi aratat intr-o casa mai mare, ca sa fie pus in valoare. Mi-nu-nat!

Insa pe la 94-95 de ani, maia a plecat. Fata ei a venit la noi si ne-a spus ca nu il poate pastra, era foarte vechi si trebuia restaurat tot. Avea si ea o varsta si a recunoscut ca nu se poate ocupa de el asa cum merita. Il putea vinde la un anticariat, primise o oferta destul de buna insa ne-a intrebat daca il dorim noi, stiind ca ne place si spunandu-ne ca maia sigur s-ar fi bucurat. Din fericire, o ruda de-a mamei, tamplar, l-a verificat si mobila nu mai avea cari, doar gaurile ramasesera. Putea fi restaurat. Asa ca am primit cu bucurie dormitorul.

Cum nu mai facusem niciodata asta, am apelat initial la un specialist, insa am avut asa o dezamagire. A fost cineva care zicea ca are experienta insa pana si eu stiu ca o mobila trebuie intai curatata, stearsa de praf, dat lacul jos, etc. Si cand vine “expertul” si incepe direct sa aplice un lac de nuc, peste toata mizeria de 85 de ani (atunci avea atata, intre timp a venit 2021) fara sa respecte culoarea si esenta lemnului, care numai nuc nu era, chiar ca m-au apucat dracii. Am fost asa suparata si efectiv imi era mie rusine sa ii spun. A vorbit tata cu el si am fost usurata sa il vad ca pleaca. Ce a urmat in vara anului 2006 a fost “labor of love” pentru ca nu mai vroiam pe nimeni si in sinea mea stiam ca oricine s-ar fi ocupat de el nu ar fi facut-o cu atata atentie si dedicatie si placere ca mine. Oricum nu avea rost sa mai caut. Diy!

Nu as fi putut face ce am facut fara o mana barbateasca totusi, era muuult de munca. Tata a venit cu un meserias pe care il stia, care facea cu totul altceva, insa s-a dovedit a fi un domn foarte priceput si bun care si-a facut treaba foarte bine. Ma bucur ca am lucrat cu el, pentru ca ma stiu pe mine, nu pot lucra cu oricine si daca simt ca nu ma potrivesc si nu pot comunica si colabora, nu iese. Am invatat atunci multe despre restaurare si diy insa a trebuit si sa improvizez uneori. In Constanta nu exista un centru de reconditionare mobila veche iar Bucurestiul era prea departe si nici acolo nu stiam. Plus ca aveam un buget. Intotdeauna am un buget. 🙂

Am luat dormitorul vechi si neatins si l-am demontat bucata cu bucata. Am ramas uimita sa vad cum e facut, cum se faceau imbinarile la lemn, pentru ca nu avea cuie. M-a impresionat patul care se demonteaza usor si se poate transporta. Partea cu saltea, clasica, cu arcuri, a ajuns la un om care repara paturi si l-a facut ca nou. A inlocuit toate arcurile rupte sau stricate, a inlocuit toate celelalte piese cu altele noi. Eu cu mama am luat un material tare dragut care sa se potriveasca si sa imbrace frumos patul.

Revenind acasa, am dezinfectat tot lemnul cu petrosin. Era plin de praf, cateva insecte relicva si altele. Pentru mine nu era nimic altceva de care sa fiu sigura ca dezinfecteaza cum trebuie. Plus ca a indepartat cu succes mirosul de lemn vechi. Apoi am stricat cateva perii mai moi si am consumat mult sapun de casa pentru ca efectiv totul a fost bagat in cada si frecat de a iesit toata mizeria care nu se dusese la petrosin. Erau 85 de ani totusi, in care adunase multe. Dupa ce s-a uscat, am inceput laborioasa si “parfumata” munca de scoatere a lacului. Am pastrat toate clantele, butoanele, tot ce era original insa am avut parti lipsa si a trebuit sa inlocuiesc cu ceva asemanator. Greu a fost atunci, ca nu gaseai. Oglinzile mari, din pacate, erau asa intr-o stare incat nu am putut sa le reconditionam insa tata a facut comanda la ceva care sa semene. Din pacate nu a mai fost cristal. Insa a reusit sa gaseasca sa le faca cu marginea aceea pe care o vezi la multe oglinzi vechi. La geamurile de la noptiere am pus folie semitransparenta pentru ca ele au un detaliu special. Nu vroiam sa le inlocuiesc cu ceva nou. Si stiu ca am si doua bucati de rezerva, in cazul in care se sparge vreuna.

Am lipit furnir de aceeasi esenta sau sa fie asemanatoare acolo unde lipsea; am luat niste detalii din lemn dintr-o parte din spate pentru a lipi pe fata mobilierului, unde nu erau; am chituit la greu. Mai ales usile sifonierului erau ciuruite de cari si nu puteam lasa gaurile asa. Dar tot mi-au scapat cateva, oricat am verificat. Am frecat totul cu glaspapir si stiu ca au mai fost niste pasi insa acum am uitat. Au fost zile in care am asteptat sau am cautat, pentru ca lemnul nu era pregatit insa s-a dovedit “a good sport”, daca pot spune asa despre lemn. Am cautat cu ai mei un lac bun, transparent. Si am pictat tot, si pe dinafara si pe dinauntru. De doua ori, sa fiu sigura ca e protejat, nu inainte de a mai da cu glaspapir intre lacuiri. A iesit o minunatie. Cand l-a vazut Mirena, fata maiei, a ramas impresionata. A fost pana la urma “en famille”, fiecare aducandu-si aportul. Mi-a placut enorm procesul si glumeam apoi ca as putea sa ma apuc sa restaurez mobila, ca ma pricep. 🙂

Si mi-am dat seama ca acum a imbatranit. Avusese 85 de ani atunci insa acum e deja la centenar. Pentru mine e impresionanta varsta. Si e o munca de iubire si o amintire frumoasa si o bucurie sa il folosesc zilnic. Fac tot ce tine de mine sa ramana impecabil si sper sa ramana in familie. Renunt la orice alta mobila insa nu si la dormitorul de la maia. ❤

Elena G

Colectii


Azi vreau sa scriu despre pasiunile si colectiile mele de cand eram mica. E un subiect placut. Mai ales ca urmeaza intrebarea: tu ce pasiuni ai avut? Ce ai colectionat cand erai mic/a sau in adolescenta?

Nu stiu cu ce am inceput. Insa stiu ca am invatat de la ai mei sa colectionez. Atata mama cat si tata aveau pasiunea aceasta. Mama colectiona servetele si mai tarziu ni le-a dat noua. Am adaugat si noi la ele. Nu se gaseau oriunde, nu se dadeau la discretie ca acum, sa fie la liber. Un servetel cu inscriptia localului, langa o cafea era ceva deosebit. Sau cu desene pe el. Servetele erau rare si foarte frumoase. Mama ne aducea din peregrinarile ei, cand putea. Stiu ca nu prea se dadeau daca cereai, asa ca pastra ce avea si incerca sa nu foloseasca, tocmai ca sa adauge la colectie. Am adaugat si noi, mai tarziu. Cand ne-am despartit cararile, am impartit cu sora mea. Bine ca noi ne impacam si am facut cumva un schimb corect, mai ales ca nu toate erau la dublu exemplar. Dar am facut in asa fel incat sa fim ambele multumite. Le am si acum pe ale mele, pastrate intr-o bucata de panza. Acum nu mai colectionez pentru ca sunt peste tot si parca nu mai are acelasi farmec. Dar le voi da nepoatelor mele si sper sa le placa si sa continue aceasta pasiune. Mi-aduc aminte ca a fost si o perioada cand se gaseau greu sau erau foarte scumpe si am zis ca le vom folosi pe acestea, ca pana la urma ce sa facem cu ele? Dar nu ne-am indurat. Am colectionat servetele.

Am colectionat si timbre. Nu am fost filatelista in adevaratul sens al cuvantului insa mi-aduc aminte ca am primit de la un alt copil timbre multe si erau tare frumoase. Le-am pus intr-o agenda si ma mai uitam printre ele, chiar erau frumoase. Acum am o banuiala pe unde ar fi, daca dau peste ele, ma bucur. Tot la nepoate se vor duce. Sunt sigura ca vor fi fascinate de ele.

Am colectionat impreuna cu sora mea poze de la gumele de mestecat. Tip Top, Turbo si tot felul de gume si gumite de toate soiurile. Le-am pastrat intr-o cutie veche de tigari Assos, puse in ordine de la mic la mare si pe numere, acolo unde erau. De curiozitate am comparat cu ce e acum pe piata. De exemplu, pozele de la gumele Turbo, celebrele gume care erau cele mai bune si se gaseau foarte greu, nu ca acum, pe la toate colturile, erau mult mai mari atunci. Erau poze cu mici povesti, poze cu actori, poze cu desene care ieseau la suprafata daca mazgaleai cu creionul, poze cu desene animate, poze lungi si poze scurte, de toate pentru toti. Ba chiar am si cateva ambalaje. Am zis ca tot nepoatelor le dau. Abia asteapta.

Am colectionat plante in ierbar. Avea mama un ierbar facut in liceu, o minunatie. La liceu ne-am facut si noi unul, mai ales ca ne trebuia ca material didactic. Adunam tot felul de frunze si flori, plante cu radacina sau fara, le presam prin carti mari si groase, ca sa se usuce bine. Am stricat un pic in felul acesta unele carti. Dar nu imi pare rau. Daca trec prin ele si vad urme, stiu ca acolo au stat niste plante puse de noi. Inca am ierbarul mamei. Si pe al nostru. Dar tot ascunse stau pentru ca nu am biblioteca. Of!

In scoala generala am zis ca ma fac designer de moda si de bijuterii. Desenam in pauze, pe foi albe sau de matematica, desenam si acasa. Imi placea mult aceasta indeletnicire si le-am pastrat pe toate intr-un dosar. Nu sunt desene tehnice, sunt creatii libere si acum imi dau seama ca unele chiar sunt imposibil de realizat, mai ales ijuterii. Dar atunci erau ceva special. M-a tinut si in liceu pasiunea asa ca acum am o mica colectie de minunatii. Nu as putea sa renunt la ele si chiar sunt foarte frumoase, pentru mine.

Am colectionat pietre. Prin locurile vizitate cautam pietre cat mai interesante, ca forma si culoare si le puneam in cutii de hartie sau de plastic. Scriam pe ele de unde sunt si am avut atat din tara cat si din strainatate. Stateau in biblioteca sau vitrina si cand ne uitam la ele, ne aminteam de acele locuri. Dar la un moment dat nu mi-am mai dorit sa fac asta, ba chiar m-a deranjat. Cate pietre sa adun? Sunt totusi pietre, pe bune?! Le-am aruncat. Erau prea multe locuri vizitate si chiar nu mai puteam sa adun pietre.

Am colectionat vederi. D-na invatatoare ne aducea la scoala, la geografie sau istorie, vederi diverse care completau materia de invatat. Aveam si noi acasa de la mama, care colectiona si ea la randul ei (era si ea invatatoare) asa ca nu ne-a mai ramas decat sa cumparam din locurile vizitate, ca sa avem amintire (ca poze nu prea se faceau) si sa le pastram pe cele primite. Nu stiu pe unde sunt acum, am asa o banuiala si la ele insa pentru ca nu am inca o biblioteca, asteapta probabil cuminti sa le scot la iveala, sa le pun intr-o cutie frumoasa pe care sa scriu “Vederi”. Si sa ma uit din cand in cand peste ele.

Am colectionat scoici. De toate felurile. Cand am ajuns in Anglia am ramas impresionata de scoicile acelea mari, in care puteai servi o prajitura. Le-am cules, le-am spalat si le-am adus acasa. Din Australia am venit, infasurate in vata si bagate in cutii, cu tot felul de scoici si mai ales corali. Le-am cules de pe plaja sau din apa. Coralii sunt bucati mici, deja albite. Stiu ca este interzis sa rupi asa ca m-am multumit cu ce am gasit. De la un unchi, vaporean, ;)) am primit o scoica interesanta din Africa de Sud, adusa de el dinainte de ’89. Din Noua Zeelanda am o scoica paua, primita de ai mei de la niste prieteni de acolo, culeasa de pe plaja. De la marea mea, am scoici si melci. Toate sunt pastrate in cateva borcane mari, cu capac. Chiar si acum, daca dau peste ceva interesant pe plaja, iau si adaug la colectie. Pot spune ca pasiunea aceasta a venit mai tarziu insa ma bucur cand ma uit la colectia mea de scoici.

Mai am o colectie mica de desene si picturi. Desenam frumos la scoala. Cred ca am ramas cu talentul acesta insa il folosesc rar. Ma apucasem prin ultimii ani de generala sa pictez vara, mai ales vaze cu flori. Am desenat si multe personaje de desene animate, pentru ca imi placeau foarte mult. Le am puse undeva bine si acum ca scriu despre ele, ma umplu de o stare de bine. Chiar imi placea sa desenez sau sa pictez tare mult.

Inca nu am terminat. Mai am o mica colectie de flori de mina. Pe acestea le am de la tata, care le primise de la un coleg. S-a intamplat acum mult timp, cred ca prin anii ’90. Doamne, ce fascinate am fost cand le-am vazut prima data! Credeam ca pirita aceea chiar e aur! Le-am spalat sa se curete de praf si asa frumos straluceau! Stiam ca sunt rare, ca se gasesc numai in anumite locuri din tara si ca nu ai voie sa pleci cu ele in strainatate. Avand in vedere prezenta unor flori de mina si a altor pietre pe piata, ma indoiesc ca mai e cazul acum. Una din ele imi place in mod deosebit pentru ca este in forma de inima. Este cam cat inima mea, cred. Asa o si numesc. Sta pe noptiera de langa pat, langa mine. Este un cuart alb, frumos si cred ca este cea mai atinsa floare de mina. Restul stau cuminti puse intr-o vitrina de sifonier de moda veche, alaturi de colectia de scoici si niste carti. Multe carti.

Nu stiu ce colectii mai am, eu zic ca am terminat de povestit. Insa daca am uitat ceva, revin si continui textul. Tu ce colectii ai?

Elena G

Un baietel catre o fetita


Un baietel catre o fetita:
-Te iubesc!
-Ca oamenii mari?
-Nu, cu adevarat!

Culeasa de pe fb. Mi-a placut foarte mult. Stateam si ma gandeam ca adevar graieste. Sa iubim ca un copil. ♥️

Educatie fizică


“Sănătatea depinde de echilibrul dintre alimentaţie şi activitate fizică.” spune Hipocrate. Si are dreptate. Echilibrul. Greu de gasit si de pastrat. Dar merita incercat, poate mai mult ca orice in viata.

De cateva saptamani ma chinui sa scriu acest articol si nu reusesc. Insa acum am zis sa nu mai aman, pentru ca e pacat si trece vremea. Poate sunt doritori ca mine, care nu stiu de info si ar putea afla si pe aceasta cale, asa cum si mie mi-a fost adusa la cunostinta. E o pledoarie si o invitatie pentru partea a doua a citatului, activitate fizica. Printr-o cunostinta draga, am aflat de 3atlon. Fa o vizita pe site si daca te preocupa sanatatea, nu trebuie sa fii sportiv de performanta. Pur si simplu sa iti doresti sa iti pastrezi un anumit tonus si rezilienta. Ai la alegere o groaza de antrenamente, toate gratuite, la care poti participa prin inscriere. Eu asa am facut. Imi place alergarea asa ca am preferat-o. Daca aveam si bicicleta, nu ratam, insa nu am. De curand au pus si inot. Costa doar intrarea la bazin, insa e o suma modica, ce merita platita. Stau si ma gandesc ca daca cineva ar face aceste trei activitati pe saptamana, nu i-ar trebui sala deloc si macar cat dureaza, este o solutie atat de buna. Si ar fi si o economie. Cu banii de la sala ar putea face altceva. E o idee. Fiecare isi stie bugetul si nu sunt in masura sa spun cuiva ce sa faca insa pot veni cu ideea, de care se poate folosi cum crede de cuviinta.

Spor la antrenamente si distractie frumoasa daca te hotarasti sa participi. Vei cunoaste oameni buni, cu unii vei lega amicii sau chiar prietenii, nu se stie, vei transpira, vei obosi si, inmho, intotdeauna vei pleca de acolo cu o stare de fericire maxima. Mai ales daca ai o problema, sportul chiar te ajuta. Doar sa iti doresti.

Maine ai inot. 🙂

Elena G

Sticla albastra


Acum cca o luna, rasfoiam ofertele magazinelor, pe aplicatie, sa vad ce imi atrage atentia. Imi place, ma relaxeaza si de multe ori ma ajuta sa iau ce imi trebuie la un pret, sa zicem, de oferta (chiar daca pretul acela e de fapt cel real, sau aproape de cat ar trebui sa coste, dar in fine). Am ajuns la revista pentru magazinul Lidl. Si tot dand pagina cu pagina, mi-a atras atentia o sticla atat de frumoasa si de albastra, albastra ca safirul, ce mai, o minunatie! Si am zis ca trebuie neaparat sa o iau. Faptul ca era cu vin a venit ca un bonus, pentru ca merge la mancare. Deci bifez utilul cu placutul. Din cand in cand, merita. Nu sunt eu o bautoare dar apreciez macar verbal o bautura speciala. E o arta si o munca si acolo. Si de multe ori chiar si recipientele sunt mici opere de arta. Ok, sticla asta nu e ceva special dar culoarea este. Daca era o sticla goala nu ar fi avut acelasi efect (cred eu) pentru ca la mine trebuie sa aiba si o anumita practicalitate obiectul si eu reciclez, deci sticle goale nu cred ca voi cumpara vreodata.

Acum, la cat de mult mi-a placut culoarea, nu conta cum era vinul. Am zis ca iau oricum si vad eu apoi. Dar am avut o surpriza placuta cand l-am baut, era un vin usor. Ca un suc aproape. Sticla insa este o frumusete. Mai inalta decat o sticla obisnuita cu vin, cu un gat lung si fin si o culoare albastra-albastra. Mai ales in soare se vede foarte bine. O pot folosi sa pastrez un alt vin in ea, cand e de casa, sau orice alta bautura care se pastreaza mai bine in sticla decat in plastic, sau sa pun o floare, o crenguta, luminite etc. in ea. E o pata de culoare superba si cum imi place mult albastrul, nu puteam rata. O adaug la colectia mea de sticle speciale (pentru mine) si abia astept sa am ocazia sa o pun in valoare si sa ma bucur vazand-o. Culorile au acest efect asupra mea. Ma bucura foarte mult si ma invelesc, mai ales cand sunt vii si luminoase. Acum am o sticla de culoare albastra, eleganta si frumoasa. Ce bine! 😊

Elena G

Carte postala


Azi am verificat cutia postala, dupa mai multe zile, pentru ca imi zic, lasa sa se mai adune. Si ce am gasit? Printre hartii si fluturasi cu care deja m-am obisnuit, am dat de o carte postala, o vedere, cum ii mai zic eu. Stiam ca trebuie s-o primesc, Krasimira nu a putut tine secretul. Chiar eram curioasa initial, pentru ca imi ceruse adresa. Si adresa de mult nu se mai cere. Imi zisese ca voi primi ceva, dar alte amanunte nu si ma gandeam ca o fi vre-un pachet. Nu am intrebat, pentru ca nu se cade. Apoi, cateva zile mai tarziu ma intreaba daca am verificat cutia postala si se desconspira ca mi-a trimis o vedere. M-am simtit asa de bine cand mi-a zis si mi-a rascolit amintirile.

A fost intr-o zona mirifica din Muntii Apuseni si in satul Mandra, pentru cine dorea, se puteau achizitiona si trimite cu timbru oriunde in tara, carti postale. A facut asta cand era mica, demult, asa ca nu a ratat ocazia sa reinvie un obicei uitat dar atat de frumos. A fost un gest deosebit ca s-a gandit sa imi trimita. Ca stiu ca nu se trimite la oricine, de obicei te gandesti la cineva drag. Mi-a facut o surpriza mi-nu-na-ta! 💗

Asa mi-am amintit ca faceam si eu, cand plecam in tabere. Bine, in acele vremuri, cam toata lumea avea acest obicei. Alta cale de a arata pe unde ai calatorit nu era. Pozele se faceau cu fotografi ambulanti in zonele turistice, erau ceva special si dura un pic pana iti ajungeau in mana. Mai aveai cartile postale. Era o placere deosebita sa le aleg si apoi sa cumpar timbre. Uneori, mai rar, aveau deja timbre preplatite. Trebuia sa ma gandesc la cine trimit si mai ales sa am carnetelul cu adrese. Bunicii erau intotdeauna pe lista, cativa prieteni din acele timpuri si cate vreo profesoara draga, la care trimiteam pe adresa scolii. Cum zicea si Krasimira, trimiteam si apoi urmaream sa vedem daca ajunge inaintea noastra/mea sau in acelasi timp cu noi/mine sau dupa noi/mine. Apoi a trecut timpul si am incetat sa mai trimit vederi insa am si acum o colectie deosebita si numeroasa acasa. Pentru ca aveam obiceiul sa iau si pentru mine, sa am amintire. Plus ca toate vederile primite le-am pastrat.

Acum am devenit nostalgica si ce crezi, mi-a deschis apetitul. Mi-am propus ca de acum incolo sa reincep sa fac asta si sper doar ca cei care le vor primi sa se bucure la fel de mult cum m-am bucurat si eu acum. Un telefon audio sau video, poze facute cu telefonul nu sunt ceva palpabil. Insa o vedere va ramane acolo, pitita intr-o carte, printre filele inimii. Cu cateva cuvinte scrise pentru cineva special. O amintire frumoasa dintr-un loc frumos, de la cineva care te are aproape. Tu pe unde te vei duce anul acesta si cui vei trimite o carte postala?

Elena G

Tabara de haiducie


Duminica am venit dintr-o tabara cu totul si cu totul deosebita si dorinta mea este sa mai particip. Este o tabara peste care am dat intamplator pe fb si mi-a atras atentia inca de la inceput. Citind explicatiile, am vazut ca este exact ce imi doresc sa fac de mult timp si ce ma pasioneaza. “Reziliență, anduranță, precizie tehnică și gândire tactică”, citez din descriere, adica supravietuire. Daca te pasioneaza si pe tine asa ceva sau iti doresti sa experimentezi, sa inveti, sa te reconectezi la tine si la natura, sa iti testezi limitele si sa simti ca a trecut o luna nu 3 zile, eventual sa vrei sa revii, asa cum vreau eu, te invit sa citesti aici si sa il urmaresti pe Eugen Sechila, cel care face astfel de tabere, pe acest site. Despre el nu voi scrie pentru ca sunt destule materiale pe yt, g, fb care sa te lamureasca. L-am cunoscut aceste 3 zile si asa cum il vezi online este si in realitate. Mi-a placut mult de el si ma bucur ca face parte acum din cercul meu de cunostinte. In ciuda sau poate tocmai datorita ororilor pe care le-a experimentat prin prisma meseriei, este un om cu coloana vertebrala, realist si credincios. Si calm. Care a condus cu intelepciune oameni veniti din toate colturile tarii, din strainatate, de varste foarte diferite, dar animati de idealuri comune.

In tabara am avut parte de multe aventuri, am punctat toate activitatile din program, dar cateva mi-au mers la inima in mod deosebit. Si nu am cuvinte suficiente sau potrivite ca sa le recomand asa cum trebuie. M-au impresionat cel mai mult deplasarile pe teren ostil, insa ele nu sunt obisnuite. Sunt deplasari in care te prinde noaptea in padure si mergi ore intregi pana aproape sau dupa miezul noptii. Se merge in sir indian, in liniste si fara nici o sursa de lumina artificiala, poate doar 1-2 minute pentru a studia harta din cand in cand. Se merge ascultand sunetele naturii, se merge uneori doar in sunetul pasilor si bataile inimii, se merge sub un cer instelat sau innorat, se merge sub o luna frumoasa care lumineaza totul in jur intr-un mod feeric, se merge ascutindu-ti simturile amortite de zgomotul fara fond al oraselor. Luna a fost in crestere zilele acestea si am prins-o aproape plina (pentru ca abia azi e luna plina) si rotunda si foarte, foarte luminoasa. Natura in lumina lunii se cuprinde cu ochii si cu inima. Orice cuvinte ar fi de prisos. Am traversat rauri, am urcat si am coborat, am trecut prin poieni si prin paduri, ne-am agatat in salcami cu spini si muri enervanti, am calcat in noroaie si baltoace, ne-am bagat in lastaris, am trecut pe langa stani si ne-au latrat cainii (aici chiar mi-a fost frica). Dar a fost minunat.

Conditionarea fizica si morala a fost alt punct care mi-a cazut bine. Miscarea pentru mine este esentiala insa recunosc ca am o lene, uneori, de ma doare. Dar cel mai bine ma simt cand ma misc, cand merg, cand fac un efort fizic. Aceasta completata si cu conditionarea morala, cu povesti ale unor oameni care au trecut prin incercari la care nu cred ca ar mai fi multi in stare, zic eu, completeaza armonios un om. Compasul moral e peste conditionarea fizica.

Noțiuni de reziliență și autonomie individuală, de familie și de obște sunt ceva la care ma gandesc de cand ma stiu, bine, nu puse in aceste cuvinte. Partea cu familia si obstea am constientizat-o mai tarziu pentru ca prin prisma felului meu, introvertit, conform MBTI, dar poate ma insel, am lumea mea si asta e suficient. Sau nu, dupa cum descopar uneori. Oricum, rezilienta si autonomia individuala sunt foarte importante pentru mine si acesta a fost alt punct care mi-a mers la inima.

Studiul terenului si topografia tactica reprezinta o necunoscuta si ma bucur mult ca am invatat despre asta. Dar descopar ca nu pricep, cu toate ca Eugen a explicat foarte bine, am facut si practica. Dar ce vrei, imi ia timp. Da-mi o harta a oricarui oras din lume si ma descurc foarte bine, fara sa intreb pe nimeni sau foarte rar. Dar in natura sunt oarba de un picior si schioapa de un ochi. Totusi mi-a deschis ochii cursul acesta si acum vad altfel o harta geografica. S-a mers in detaliu pana la metru, pentru ca ne-a predat asa cum se face pentru lunetisti. Ar trebui sa ma descurc excelent in padure cu o asemenea harta, insa inca nu. Dar mai am o speranta. :))

Peste toate a fost focul cu lumina si caldura lui care ne-a adunat pe toti ca un bunic jovial si plin de intelepciune. E fascinant sa il privesti, sa te incalzesti si sa stai la povesti. Asa ne-am dat ragaz sa ne cunoastem.

Am plecat din tabara sanatoasa, in ciuda dormitului afara, cu picioare reci, am plecat cu un buzunar plin de leurda culeasa din padure, am plecat franta de oboseala insa cu un tonus aparte si liniste in inima. Nu stiu ce imi rezerva viitorul insa tabara aceasta nu o voi uita niciodata.

Mai jos ai cateva imagini care imi vor pastra amintirile mai bine, atunci cand ma voi uita peste ele. 🙂

Elena G