Tag Archives: biserica

Povestea sarafanului


A fost odata ca niciodata…A fost odata teta* țal Hrista din Constanta. Locuia impreuna cu sotul ei in zona pe care eu o numeam cand eram mica, si o numesc si acum, “la gradina”. Era un camp pustiu, undeva la marginea Constantei, pe atunci, departe. Dupa Revolutie a fost parcelat cu parcele de 500 mp care au fost oferite veteranilor de razboi, printr-o lege nou aparuta. Bunicul meu a fost unul din ei. Din intamplare sau nu, ne-am trezit vecini cu ea si sotul ei, verisori indepartati ai tatei. Au fost singurii care si-au construit de la inceput o casuta acolo. Au trecut ani pana au indraznit si altii iar acum este un cartier in toata regula si nu mai pare asa departe. Ne vizitam uneori cand mergeam la gradina impreuna cu familia sau ne vorbeam peste gard. Tot ei mai pazeau gradina noastra, cat puteau, pentru ca de multe ori se fura pe rupte, fiind pustiu in preajma.

Intr-o zi, fiind in vizita la ei cu ai mei, au vorbit despre costume vechi, traditionale. Mama apreciaza foarte mult orice costum popular si isi dorea, si prin natura meseriei ei, un costum traditional aroman de lana. Era aproape imposibil de gasit, multi oameni au lasat in urma piese deosebite, sau le-au dat la muzee in Romania, de unde nu si le-au recuperat niciodata, chiar daca au fost cu titlu de imprumut. Sau pur si simplu le-au desfacut si au croit altceva din ele, pentru ca nu le mai puteau purta, le-au pastrat cu riscul de a le descoperi mancate de molii sau le-au aruncat. Se schimbasera vremurile, schimbasera tara, era alta viata si asa a fost sa fie. Insa “cand iti doresti ceva cu adevarat, tot Universul conspira pentru indeplinirea visului tau.” spune Paulo Coelho. Si intamplarea a fost ca teta aceasta chiar avea o rochie veche de lana, neagra. Era noua, nepurtata. O desfacuse cu intentia de a face ceva din ea insa a ramas asa, uitata de istorie si mancata de molii. Mama a intrebat-o daca ii trebuie, daca o mai tine sau vrea sa o foloseasca. Raspunsul a fost negativ. Asa ca a i-a cerut-o. Si cine cere, primeste. 🙂 Bine, daca e cazul si daca foloseste, ca nu primim tot ce vrem, e chiar neproductiv sa se intample asta.

A luat-o mama si a zis ca o reface. Avea gauri dar nu asa de urate incat sa nu poata fi reconditionate. Insa era de munca la ea. Oricat de mult si-a dorit mama, nu a refacut-o. A mai stat vreo 20 de ani impachetata bine, sa nu ajunga molia la ea, in sifonier. Dar niciodata uitata.

Pentru ca anul trecut, am hotarat sa ma apuc de ea. Si am inceput sa o reconditionez. Trebuie sa mentionez ca este foarte grea, are mult material si este vopsita natural. E de fapt un sarafan traditional aroman, vechi de peste 100 de ani. Plin de gauri si gaurele, desfacut pe bucati, decupat intr-o parte si pe ici pe colo, in multe locuri, descusut. Gaurile acelea facute de molii efectiv m-au terminat. Din pacate, fir de lana la fel ca sarafanul nu am de unde sa mai iau, asa ca am decis ca pentru gaurile foarte mici sa folosesc banala ata neagra, iar pentru cele mari si asamblare sa folosesc o ata care sa reziste si cea mai buna mi s-a parut ata de macrame neagra, mai groasa un pic. Mi-am cumparat un sul pe care l-am transformat in ghem si am inceput sa cos, zile intregi, schimband ace si ate, albastrindu-ma pe degete de ziceai ca am muncit la sapa. Am facut rost de o bucata de stofa care cumva a trebuit sa se potriveasca acolo unde fusese decupat sarafanul, tamam** in fata si m-am chinuit un pic si la asta. Mi s-a urat la un moment dat si m-am oprit. Apoi am fost prinsa cu altele. Nu prea imi venea sa ma apuc de el chiar daca am mai avut momente libere.

Acum fiind in vacanta, iar m-am gandit la sarafan. Am zis sa incep, incet, incet. Era pe lista de facut si ma bucur ca mi-a iesit. Dupa multe zile in care am stat pe jos, pe pat, oriunde imi era confortabil, am cusut toate gaurile si gauricile facute de molii. Ieri am terminat. Un moment dificil a fost cusutul cutelor de la spatele fustei si cel mai dificil a fost cand am unit fusta cu partea de sus, pentru ca materialul, dupa ce ca e foarte gros, s-a facut si mai gros. Am avut momente cand impingeam acul in covor ca sa intre in tesatura. Insa am terminat pana la urma. Acum am depasit momentul, sunt foarte bucuroasa si mandra de ce am facut, pentru ca nu a fost usor. Sarafanul meu nu numai ca este ca nou dar l-am si purtat prima data. Azi, la biserica am zis ca e un moment minunat sa il pun. E un sentiment pe care acum il inteleg. Nu intelegeam cand eram mai tanara care e farmecul unui costum popular si de ce se poarta si la biserica. Acum stiu ca voi purta tot ce am traditional, atunci cand vremea permite, cat pot de des, si mai ales la biserica. Iar sarafanul acesta negru imi doresc sa ma insoteasca si pe ultimul drum, in cazul in care plec intr-o zi friguroasa. Mi-e drag. ❤

Elena G

*matusa

**in Constanta si Dobrogea, in general, se foloseste acest cuvant din turca, iar in acest context se traduce cu “exact”.

O amintire


Se pare ca trebuie sa fac un lucru de doua ori, ca sa iasa bine. Am scris pana acum un articol asa de drag mie si l-am pierdut, pentru ca internetul nu a vrut. Nu ma pot pune cu el. Dar parca as fi ca in bancul cu Dumnezeu care a creat intai barbatul si apoi femeia. Trebuia si eu sa fac o ciorna mai intai. ;))

Sa trecem si la lucruri serioase acum. Citind azi diverse, am dat peste un articol care mi-a trezit o amintire tare veche, din copilaria mea, pe care nu credeam ca o mai am, dar uite ca era acolo, undeva, ascunsa bine printre alte amintiri. Articolul “vinovat” se numeste “Patrimoniul uitat: bisericile de lemn din Romania” si m-a dus cu gandul la o manastire deosebita pe care am vizitat-o demult, cand eram prin scoala generala, impreuna cu mama si sora mea. Eram prin zona si prin cineva de acolo, am ajuns noi, calatoarele, la Manastirea Dintr-un Lemn. Se numeste asa pentru ca povestea spune ca un cioban de prin partea locului a visat Icoana Maicii Domnului ascunsa intr-un stejar. Si trezindu-se, a cautat el copacul si taindu-l, a dat peste icoana. Pe locul acela a construit el o bisericuta folosind doar trunchiul stejarului. De aici si denumirea “dintr-un lemn”. 🙂 Daca ti-am trezit curiozitatea, cauta aici si aici si oriunde pe google informatii mai multe.

Mi-aduc aminte si acum ce mirate eram noi, copii fiind, de cum poate fi construita o bisericuta dintr-un singur trunchi de copac. Abia asteptam sa vedem si cu mintea noastra ne inchipuiam ceva asemanator cu bisericile clasice. Dar nu mica ne-a fost mirarea si dezamagirea cand am vazut-o. Era asa de mica si de neagra! 🙂 In fond, cat de mare putea fi o biserica construita dintr-un copac? Nu mai vazusem niciodata asa ceva dar a compensat cu zona in care era asezata. Acum stiu de ce era asa dar ce vrei, minte de copil. Mi-as dori sa am iar ocazia sa o vad si mi-as dori sa o regasesc in documentar. Daca nu e, nu-i bai, stiu ca sunt mai  mult de 20 de biserici de lemn in tara asta frumoasa si toate merita vizitate si pastrate. Documentarul ramane oricum o valoare si ma bucur ca a fost realizat. Dar daca e bisericuta, iti dai seama ce m-as bucura! Eu ma gandesc si ma razgandesc de mai multe ori pana pe 15 aprilie, dar daca iei tu revista poate imi spui si mie daca este mentionata. Si multumesc in avans pentru gest.

Ma bucur de asa amintire si sper sa am ocazia sa ajung la cateva sau chiar la toate manastirile din film si nu numai. De fapt, daca stau sa ma gandesc bine, am vazut chiar destule manastiri de lemn dar e loc de mai mult. Pun si eu pe harta cateva, din cele de care imi aduc aminte ca le-am vizitat: biserica inimii mele, din parcul Tabacarie, Constanta, biserica de lemn din parcul Titan, Bucuresti, manastirea Doamnei si manastirea Sf. Ilie din Toplita, biserica din lemn din Bilbor. Trebuie vizitate, pentru pacea pe care ne-o aseaza in inima, pentru locurile atat de potrivit alese si atat de intime, pentru viata simpla pe care o evoca, pentru intoarcerea la radacini. Iti doresc sa ai parte de multe calatorii (sunt una din bucuriile singurei vieti pe care o avem) si sa ajungi la patrimoniul uitat al Romaniei. La cat mai multe amintiri frumoase, ascunse in minte si in inima…