Tabara de haiducie

Duminica am venit dintr-o tabara cu totul si cu totul deosebita si dorinta mea este sa mai particip. Este o tabara peste care am dat intamplator pe fb si mi-a atras atentia inca de la inceput. Citind explicatiile, am vazut ca este exact ce imi doresc sa fac de mult timp si ce ma pasioneaza. “Reziliență, anduranță, precizie tehnică și gândire tactică”, citez din descriere, adica supravietuire. Daca te pasioneaza si pe tine asa ceva sau iti doresti sa experimentezi, sa inveti, sa te reconectezi la tine si la natura, sa iti testezi limitele si sa simti ca a trecut o luna nu 3 zile, eventual sa vrei sa revii, asa cum vreau eu, te invit sa citesti aici si sa il urmaresti pe Eugen Sechila, cel care face astfel de tabere, pe acest site. Despre el nu voi scrie pentru ca sunt destule materiale pe yt, g, fb care sa te lamureasca. L-am cunoscut aceste 3 zile si asa cum il vezi online este si in realitate. Mi-a placut mult de el si ma bucur ca face parte acum din cercul meu de cunostinte. In ciuda sau poate tocmai datorita ororilor pe care le-a experimentat prin prisma meseriei, este un om cu coloana vertebrala, realist si credincios. Si calm. Care a condus cu intelepciune oameni veniti din toate colturile tarii, din strainatate, de varste foarte diferite, dar animati de idealuri comune.

In tabara am avut parte de multe aventuri, am punctat toate activitatile din program, dar cateva mi-au mers la inima in mod deosebit. Si nu am cuvinte suficiente sau potrivite ca sa le recomand asa cum trebuie. M-au impresionat cel mai mult deplasarile pe teren ostil, insa ele nu sunt obisnuite. Sunt deplasari in care te prinde noaptea in padure si mergi ore intregi pana aproape sau dupa miezul noptii. Se merge in sir indian, in liniste si fara nici o sursa de lumina artificiala, poate doar 1-2 minute pentru a studia harta din cand in cand. Se merge ascultand sunetele naturii, se merge uneori doar in sunetul pasilor si bataile inimii, se merge sub un cer instelat sau innorat, se merge sub o luna frumoasa care lumineaza totul in jur intr-un mod feeric, se merge ascutindu-ti simturile amortite de zgomotul fara fond al oraselor. Luna a fost in crestere zilele acestea si am prins-o aproape plina (pentru ca abia azi e luna plina) si rotunda si foarte, foarte luminoasa. Natura in lumina lunii se cuprinde cu ochii si cu inima. Orice cuvinte ar fi de prisos. Am traversat rauri, am urcat si am coborat, am trecut prin poieni si prin paduri, ne-am agatat in salcami cu spini si muri enervanti, am calcat in noroaie si baltoace, ne-am bagat in lastaris, am trecut pe langa stani si ne-au latrat cainii (aici chiar mi-a fost frica). Dar a fost minunat.

Conditionarea fizica si morala a fost alt punct care mi-a cazut bine. Miscarea pentru mine este esentiala insa recunosc ca am o lene, uneori, de ma doare. Dar cel mai bine ma simt cand ma misc, cand merg, cand fac un efort fizic. Aceasta completata si cu conditionarea morala, cu povesti ale unor oameni care au trecut prin incercari la care nu cred ca ar mai fi multi in stare, zic eu, completeaza armonios un om. Compasul moral e peste conditionarea fizica.

Noțiuni de reziliență și autonomie individuală, de familie și de obște sunt ceva la care ma gandesc de cand ma stiu, bine, nu puse in aceste cuvinte. Partea cu familia si obstea am constientizat-o mai tarziu pentru ca prin prisma felului meu, introvertit, conform MBTI, dar poate ma insel, am lumea mea si asta e suficient. Sau nu, dupa cum descopar uneori. Oricum, rezilienta si autonomia individuala sunt foarte importante pentru mine si acesta a fost alt punct care mi-a mers la inima.

Studiul terenului si topografia tactica reprezinta o necunoscuta si ma bucur mult ca am invatat despre asta. Dar descopar ca nu pricep, cu toate ca Eugen a explicat foarte bine, am facut si practica. Dar ce vrei, imi ia timp. Da-mi o harta a oricarui oras din lume si ma descurc foarte bine, fara sa intreb pe nimeni sau foarte rar. Dar in natura sunt oarba de un picior si schioapa de un ochi. Totusi mi-a deschis ochii cursul acesta si acum vad altfel o harta geografica. S-a mers in detaliu pana la metru, pentru ca ne-a predat asa cum se face pentru lunetisti. Ar trebui sa ma descurc excelent in padure cu o asemenea harta, insa inca nu. Dar mai am o speranta. :))

Peste toate a fost focul cu lumina si caldura lui care ne-a adunat pe toti ca un bunic jovial si plin de intelepciune. E fascinant sa il privesti, sa te incalzesti si sa stai la povesti. Asa ne-am dat ragaz sa ne cunoastem.

Am plecat din tabara sanatoasa, in ciuda dormitului afara, cu picioare reci, am plecat cu un buzunar plin de leurda culeasa din padure, am plecat franta de oboseala insa cu un tonus aparte si liniste in inima. Nu stiu ce imi rezerva viitorul insa tabara aceasta nu o voi uita niciodata.

Mai jos ai cateva imagini care imi vor pastra amintirile mai bine, atunci cand ma voi uita peste ele. 🙂

Elena G

Despre munte

De la 5 ani merg pe munte. Am avut noroc si cu mama, invatatoare, care facea o tabara in fiecare an, uneori si de doua ori pe an, doar sa ne duca pe mine si pe sora mea la munte. Fiind de la malul marii, copil care respira doar briza si rasfatat in soare, aveam nevoie, conform unei gandiri sanatoase, sa ma ionizez mai mult, sa ma intaresc, sa beau o apa limpede de izvor si sa mananc cu pofta (ca in general nu prea aveam pofta de mancare si mai eram si pretentioasa, ca multi copii). Asa ca cca 10 zile pe an, de obicei vara, schimbam peisajul. Asa am ajuns sa iubesc calatoriile si sa simt nevoia de munte an de an. Ma laud un pic, indulge me, cand spun ca la un moment dat aveam mai multe tabere decat ani impliniti. Asa am vazut aproape toata tara si cred ca ar trebui sa imi regasesc harta fizica a Romaniei (o am pierduta pe undeva), pe care sa imi marchez tot ce am vazut pana acum. Asa, ca reminder ca am fost pe ici, pe colo. A calatori e ceva minunat si te imbogateste sufleteste asa cum putine alte lucruri o fac.

Daca vrei sa calatoresti e frumos sa incepi cu Romania, apoi sa iesi si in alte parti dar pana la urma nu e o regula. Totusi, daca vezi toata lumea si nu ai iesit din orasul in care te-ai nascut, e o mare pierdere. Parerea mea. 🙂

Revenind, mersul la munte e ca o rugaciune. Nu cred ca a trecut vre-un an in care sa nu fi ajuns acolo, macar o data si macar prin alte tari, daca nu in Romania. Imi lipseste si ma straduiesc sa il vad. Anii au trecut, taberele s-au dus insa am ramas la drumetii si mici concedii de cate zile am putut. Am dat peste iubitori si cunoscatori de munte asa ca de cativa ani fac drumetii de cate o zi pe diverse carari. Numai ca incepand eu asa lejer, mi-am dat seama ca totusi am nevoie de echipament cat de cat specializat, mai ales pentru acele ture care dureaza toata ziua. La mai multe zile nu am ajuns inca insa ramane pe lista mea de dorinte macar o drumetie cu cortul.

Am inceput sa citesc mai mult despre ce ture, despre echipament si in timp cred ca mi-am luat esentialul. Dar eu, ca incepatoare, pentru ca asta sunt, nu as putea sa fac o prezentare atat de reusita, frumoasa, completa si de bun simt cum este cea facuta de Ancuta Iosif, in acest articol de mai jos, articol pe care l-am gasit evident in site-ul de care ea vorbeste si pe care il recomand tuturor iubitorilor de munte sau celor care inca nu stiu ca iubesc muntele. 🙂 Carpati.org

Învățături după zece ani de umblat prin munți. În caz că ești la început de potecă

Citeste cu atentie articolul, de mai multe ori. Si hai la munte! ❤

Elena G

A fost odata…(II)

Shh…inchid ochii…Asa. A fost odata … la munte. Zile caniculare de vara. Undeva, departe, langa niste chei, intr-un lac de acumulare aproape secat de caldura se ascunde o biserica. Sunt Cheile Bicazului. Si din ele se inalta spre cer Ceahlaul. Sfantul si minunatul Ceahlau. Este un taram magic si protejat. De oameni. 🙂

O iau la pasi marunti si urc si cobor pe carari umbroase unde vara nu indrazneste sa se aventureze, unde soarele timid lumineaza, ca intr-o catedrala, unde brazii miros a tamaie, unde radacinile adanc infipte formeaza trepte, unde se aude cate un tril de pasare ca un strigat de inger. Unde se ivesc din cand in cand fragi rosii sau mai galbui pe langa carare ce inmiresmeaza gura si sufletul. Unde urc si cobor iar, tinandu-ma de radacini, de iarba, de un bat care ajuta cele doua picioare ale mele. Unde imi vine sa cant dar respir greu de atata mers. Si nu ma opresc. Urc, cobor, urc…in viata.

Urc si urechile aud un susur de apa, care devine rau apoi o cadere. E o cascada inalta. Cascada Duruitoarea. Am ajuns. De cand te asteptam! Aerul se umple de stropi mici, mici si reci care se lipesc de pielea mea transpirata.

 

 

 

 

 

 

Maresc pasul, ajung langa apa si imi cufund mainile. Le fac caus si le umplu cu licoarea rece pe care o duc la buze si o sorb cu nesat. Si mai fac o data asta, doar de dragul de a-mi bagamainile in apa, iar si iar. Apoi si picioarele. Imi amintesc de copilarie. Ce bine e aici!

Apoi o alta scena. Muntii in toata splendoarea lor, care canta o data cu mine, la ecou. Helloooooooo! Si muntii raspund: Helloo!Helloo! Hellooo! Raspund in orice limba vrei, sunt asa destepti! 😉 Si verde cat cuprinzi cu ochii. Verde si albastru. 

Si flori. De colt. Am gasiiiit! Nu pot sa cred, cu ochii mei am vazut flori de colt. La intoarcere, ca la dus am trecut fara sa stiu pe langa ele. Mi-am mai implinit un vis, in vis. 🙂 

Dar sus acolo, la cabana Dochia, caldura, soare si vant. Privelistea e superba dar caldura ma topeste. Cobor incet si imi ascult iar ecoul. Munte de vis, vreau sa revin!

Acum, cine zice ca n-am noroc? Cu patru am tot gasit dar cu 5? Ei, ia spune, cine gaseste cu 5? Ar fi si cu 6 dar alta data. 

Seara coboara incet peste casuta cu fantana si flori, peste oameni calzi si primitori, peste mine. 

Somn usor, munte!