Despre experienta

Zilele acestea am fost martora la o situatie care mi-a dat de gandit si care m-a stresat un pic. La un loc de munca cineva a avut o discutie cu o angajata pentru a-i atrage atentia la cateva greseli pe care le-a facut, greseli dovedite. Cunoscand persoana care a cerut discutia, stiu ca vorbeste normal, nu arata cu degetul si se straduieste nu sa acuze ci sa gaseasca o rezolvare. De fapt e o discutie intre doi adulti pana la urma. Se pare ca doar unul este. Pentru ca cealalta persoana s-a simtit lezata, a bagat textul cu 30 de ani de experienta si ca nu greseste si si-a luat geanta sa plece. Genul, hotul striga hotul. S-a bosumflat ca un copil mic. Si a si cerut sa fie platita pentru toata luna cu toate ca o saptamana din septembrie nu a lucrat. Hm, ce sa ma zic. Ce sa-i mai zici unui astfel de om? No comment.

Intotdeauna cand aud “vreau sa vorbesc ceva cu tine” ma gandesc la ce e mai rau. Si ma simt vinovata uneori chiar fara motiv. Totusi cand trebuie sa se corecteze ceva trebuie sa se comunice. Acum, reactia potrivita nu exista. Depinde de situatie. Uneori cineva chiar cauta motiv de cearta si baga textul cu “vreau sa vorbesc cu tine” si vine cu niste observatii/ cerinte absurde si incorecte. Alteori, cealalta persoana nu vrea sa recunoasca adevarul, cand chiar i se arata ca greseste si baga textul cu experienta sau se supara ea prima ca sa nu recunoasca ca greseste. Lasa impresia ca celalalt nu are dreptate si isi mangaie orgoliul ca e o persoana minunata fara de care celalalt nu s-ar putea descurca si o sa vada el/ ea ce pierde. Insa nu se poate supara la infinit pe toata lumea toata viata. E epuizant si daca nu isi vede greselile le va repeta. Ceea ce mai rau e ca pe parcurs si altii vor suferi de pe urma greselilor nerecunoscute. Pana cand?

Ciudate fiinte mai suntem noi oamenii, nu-i asa? Parerea mea e ca daca gresesti accepta. Nimeni nu e infailibil. Vom gresi si dupa 50 de ani de experienta, nu doar 30. Daca nu exista motiv de cearta aiurea si se doreste o indreptare, nu are rost sa te superi. Ok, poate iti este zdruncinat nitel orgoliul. Insa greseala e mai bine sa fie recunoscuta. Pentru ca in cazul de mai sus, a fost o suparare chiar prosteasca. Insa stii la ce ma mai gandeam? Poate ca si discutia aceasta e un semn. Daca tot e suparacioasa, inseamna ca e mai bine ca a plecat. Pe termen lung se va dovedi stresant sa se mai lucreze cu ea daca va continua asa. Cumva situatia se cerne. Partea buna e ca, cu siguranta va fi un loc mai luminos fara ea si ea isi va gasi un alt loc unde, poate, nu va mai gresi si va fi totul bine. De ce sa nu aiba aceasta sansa fiecare?

Doar ca partea cu experienta mi-as dori-o sa nu o mai aud pentru ca e o mare prostie. 🙂 imho

Elena G

Despre adevar si minciuna

Ambele dor. Dar minciuna doare mai tare. Si mai ales cand vine din partea unei persoane care spune ca nu minte. Hotul striga hotul. Ma doare cand unii oameni afirma ca sunt asa de minunati, se lauda pe sine si iti dai seama ca de fapt sunt exact invers. Numai minunati, sinceri si buni nu sunt. Chiar nu miroase a bine. E si asta tot o minciuna. Alege o cale echilibrata. Nici nu te lauda cat esti de minunat/a pentru ca nu e frumos si nici adevarat si nici nu iti pune cenusa in cap pentru cat de nenorocit/a esti si ce viata grea ai. Ca si asta tot o minciuna este. Toti avem parte de greutati dar si de mult mai multe lucruri pentru care uitam sa fim recunoscatori.

Pentru ca am mintit si eu in viata mea si am si spus adevarul, pentru ca am simtit pe pielea mea cat de mult doare o minciuna si cat de greu imi este sa o iert sau sa fiu iertata si cat afecteaza increderea, ma straduiesc sa invat din greseli si ii invat pe copii sa fie sinceri si sa spuna adevarul. Stiu ca le e frica de multe ori, pentru ca orice minciuna are consecinte mai grave, insa atunci cand imi spun adevarul, sau ceea ce simt eu ca e adevar, ca doar nu sunt infailibila, iert pe jumatate deja. Si ma straduiesc sa inteleg motivele. Intrebarea urmatoare e “de ce?”. Parca ii vad explicand. Si sa stii ca le inteleg si explicatiile. Am fost ca ei. Si ma pun in pielea lor si stiu cat de greu le este uneori si ce importanta au unele lucruri din viata lor, lucruri pe care la maturitate deja le categorisim in copilarii.

Ar trebui sa invatam de la copii sa fim sinceri. Si sa acceptam consecintele. Stim foarte bine unde duce minciuna si unde duce adevarul. Din experienta mea bitter-sweet am invatat ca adevarul e mai bun. Si nici nu strica viata asa cum strica o minciuna.

Partea buna la minciuna e ca te pune in garda. Dar atatea garzi! 🙂

Elena G

Despre timp

Cand a trecut timpul? Ce mai faci? De cand ne cunoastem? Acum ceva timp… Uite, tot vorbim despre timp. Dar o data cu trecerea lui il apreciez cu totul altfel. Inainte doar ziceam ca e important insa mi-am dat seama ca nu simteam cu adevarat, mai mult ma stresam cand il aveam apoi ma stresam cand nu il aveam sau pur si simplu credeam ca am timp suficient. Nu e asa insa stii cum se zice, calitatea nu cantitatea. Oricum, nu stiam sa ma bucur intr-un mod relaxat si constient. Si sa il iau cum vine, sa il apreciez si sa il folosesc corect si bine. Poate au fost perioade cand mi-a iesit asta dar privind in urma… Azi il privesc ca pe o comoara la adevarata ei valoare. Adica sper ca fac asta.

Recent am gasit un articol pe linkedin care mi-a confirmat inca o data ceea ce am simtit si am stiut de atata timp ca cel mai pretios dar pe care il avem (pe langa iubire) este timpul. Nu am gasit articolul sa il adaug aici, chiar daca l-am cautat asa ca ramane doar sa spun pe scurt despre el. S-a facut un sondaj (nu, nu de catre cercetatorii englezi :)) )si s-a descoperit ca ceea ce vor oamenii de la un serviciu, nu mai sunt maririle de salariu, bonusurile, ore platite suplimentar sau mai stiu eu ce alte chestii trecatoare. Ci timp personal. Si resimt asta si eu. Si vad si la cei din jur. Suntem ocupati sa alergam, sa muncim, uneori nici nu mai stim pentru ce si trec zilele iar la sfarsitul saptamanii, daca avem asa ceva, cadem lati si uneori nu ne ajunge sa ne revenim. Nu ne bucuram de viata pentru ca avem preocupari mai “importante”. De parca ne ridica cineva statuie. :)) Sau cine stie, posteritatea ne va fi vieeesnic recunoscatoare…

Prin prisma jobului, sunt printre norocosii care mai are ceva timp liber. Cand vine, parca imi oxigenez creierul la munte, asa ma simt. Nu l-as da pentru nimic in lume pe bani, program prelungit sau mai stiu eu ce. At least I try not to get there again. Been there, done that too. Macar ca stiu cum e si reversul medaliei. Imi place sa mai spun cand mai vorbesc cu cineva ca degeaba ai bani daca ii dai pe doctori din cauza ca te termina munca. Sanatatea e foarte importanta mai ales cand o pierzi. :)) Da, nu pot spune ca am totul, insa ceea ce am imi ajunge. (Asta cu ajunsul am invatat-o de la buna, care este atat de fericita si recunoscatoare pentru tot ce are, nu e de mirare ca arata minunat la varsta ei. Ar fi bine sa o cunosti si tu sa te mai aduca cu picioarele pe pamant) Se tot spune sa fii recunoscator pentru ceea ce ai, nu pentru ceea ce iti lipseste. Atatia ani asta am facut, m-am stresat ca tot nu aveam ceva, nu imi convenea ceva, tot timpul eram intr-o vesnica nemultumire. Bine ca m-am trezit. Oricum nu putem avea totul. Gandeste-te putin. Nici macar nu se poate face o lista cu ceea ce vrea fiecare, lista care oricum variaza pe parcursul anilor si in urma experientelor personale. Pentru ca suntem diferiti si ceea ce vreau eu pare ciudat pentru altcineva si ceea ce vrea altcineva, mie mi se pare ca vrea prea mult, etc.  Plus ca ne si razgandim uneori in ceea ce vrem, inainte sau dupa ce obtinem si cateodata suntem taaare dezamagiti. Oare pentru asta am investit atata energie si timp si bani si etc? Dap, si se cheama experienta. Cum am putea sti ce vrem pana nu experimentam ceea ce nu vrem? De obicei vrem ce ne lipseste insa ceea ce ne lipseste cu adevarat sunt chestii simple care aduc o bucurie plina in suflet. Acesta ar fi un criteriu de selectie a dorintelor: daca simti ca ti se umple inima de bucurie, fa-o, daca nu, mai asteapta. Uneori nici nu stim ce vrem. Dar ne pierdem in detalii.

Dupa cum vezi, a ajuns si cel care a scris articolul la concluzia ca nu se merita. Ca pana la urma ce ai? O viata. Asta cu relaxarea si o atitudine de multumire pentru ce ai am mai invatat-o si de la un batranel tare simpatic din Londra si mi-aduc si acum aminte ca imi ziceam ascultandu-l, mai, sa stii ca are dreptate. E adevarat ca muncise sa ajunga undeva insa inainte sa moara prematur, caci simtea el ceva, s-a oprit, si-a facut calculele si s-a retras in asa fel incat sa se declare multumit si evident sa isi prelungeasca viata. Nu era dator si ceea ce avea, ii ajungea sa se bucure de calitatea vietii si sa si respire. Uite ca am invatat si eu ceva de la el. O atitudine cu totul noua si un fel de a vedea viata altfel decat cum fusesem eu crescuta si vazusem in jur. Si acum, cu repretuirea timpului personal, ca e la moda, cu simplitatea vietii si actiunile care se fac pentru a se ajunge acolo, toate se leaga, cel putin pentru mine si cel putin in teorie. In practica, mai vedem. Presupun ca pentru fiecare om este un proces foarte personal si fiecare vede in felul sau viata, dar acum, pe bune, nu-i asa ca timpul personal e cel mai pretios? Uita-te in oglinda si da-ti un raspuns. Si nu minti. Ca pe tine te minti. Sau cum imi place sa zic copiilor: dintre toate pe care le faceti, cel mai mult urasc minciuna. Asa ca mie imi spui adevarul, oricare ar fi el. Si sa stii ca esti pe jumatate iertat/a. I will choose honesty over perfection every single time. So…what’s your honest answer? ;))

 

 

Valoarea omului

Dau asa, din gand in gand, peste niste citate atat de frumoase si intelepte incat greu imi e sa nu dau si eu mai departe. Ma ajuta si ma gandesc, cine stie, poate ajuta si pe altcineva. Stii cand ai sentimentul acela ca a venit ceva sau cineva la momentul potrivit? Cam asa e si cu ceea ce citesc. Am invatat ca trebuie sa fiu mai atenta la semne si sa primesc ce vine pentru ca intr-adevar, nimic nu e intamplator si se intampla cand trebuie. Bine, cand e vorba de lucruri frumoase, e mai simplu. Cand e ceva ce nu imi place, zici ca s-a terminat lumea. Dar pana la urma asta e. Nu, nu s-a terminat lumea. Dar daca tot se intampla inseamna ca asa e mai bine. Ce sa zic si eu! 🙂 Un om intelept, parintele Constantin Necula, a zis ceva foarte destept si ma gandesc intotdeauna la vorba lui cand mai dau peste ceva “intelijent” sau mai ales care se da rotund(a) ca e solutia ideala (apropo, nu exista asa ceva): orice citim sau auzim, sa le trecem prin filtrul inimii si ratiunii noastre. Sa nu le luam de bune doar pentru ca asa “zice” ei. (Ma rog, ceva de genul asta a zis, nu am acum textul pentru era dintr-o conferinta a lui.) Sunt oameni si toti sunt supusi greselii si numai cand ma gandesc la cate carti exista legate doar despre un singur subiect si fiecare pretinde ca e cea mai buna carte pentru a solutiona acea problema… stii cum e? A lot of BS. Pe mine deja ma doare capul. :)) Caut ca omul ala nacajit si suparat ceva care sa ma ajute si constat ca nimic nu imi convine. Iau de aici, de acolo cate ceva dar parca o rezolvare la problemele mele tot nu am gasit. Asa ca fac dupa cum ma taie capul si nu uit de experientele mai dureroase ca sa nu le repet. Asta in mod ideal. Dar cum nu exista ideal… ;)) Ceva asemanator e si citatul acesta, dat de cineva pe web: “This is why critical thinking is oh so critical. Question everything you are taught and told. Question what your teachers teach you, question what diet gurus tell you, etc. Look into everything and when you form a conclusion, always keep an open mind that your conclusion might be subject to change because information changes as we learn more and grow in knowledge. Always think for yourself.” A, si sa nu uit, nu uita de ipocrizia unor asa zisi self-help gurus. Scopul nu scuza mijloacele si fii atent daca ceea ce zice cineva se reflecta curat in viata sa. Altfel, curat ipocrit.

Continuand cu citatele, venite din experientele oamenilor, uneori le adaug intr-un document, asa, de aducere aminte, pentru ca imi sunt tare dragi si imi plac. Nu, nu am pagini intregi de citate, sunt foarte selectiva. O cunostinta draga mi-a povestit odata despre valoarea omului in matematica, dezvoltata de Abu Abdullah Muhammad bin Musa al-Khwarizmi, un savant, astronom/astrolog, matematician şi scriitor persan, considerat de unii a fi Părintele algebrei. E putin fortat sa spui ca incadrezi omul intr-o formula dar asa, ca o pilda de retinut si foarte, foarte inteleapta tot merita citita. O fi avut si el experientele lui de a ajuns aici. El a fost întrebat ce valoare are omul în matematică. Răspunsul sau a fost:

“Dacă omul are bun simt şi caracter = 1; Dacă mai este şi frumos = 10; Dacă mai are şi bani = 100; Dacă se mai trage dintr-un neam nobil = 1000; Însă dacă dispare simbolul bunului simt şi al caracterului, adică 1, rămân doar zerourile.”

Eu as adauga si la 1 si bunatatea. 🙂 Acum, cand stau si ma gandesc, stiu ca am avut si poate voi avea momente cand 1 lipseste cu desavarsire. Acum evident ca sunt mai atenta. De 0, ce sa mai zic, frumoasa nu sunt, bani nu am si nici sange albastru (din ultimele analize, tot rosu a iesit, fir-ar sa fie), dezastru, nu alta. :)) Oricum e o chestie de perspectiva, poate sunt, in comparatie cu unii sau nu, fata de altii. Dap, sa nu uit de perspectiva. Dar 1 acela e foarte mportant. 🙂 Cel mai important.

Oricum, de multe ori ma surprind si observ ca si alte persoane se surprind la fel, cand spun ca degeaba are cineva scoala, sau bani sau mai stiu eu ce, daca nu are caracter, e un om rau. Degeaba toate. Nimic nu valoareaza mai mult ca o inima buna si frumoasa. Cui foloseste restul? Are dreptate domnul asta. Exista oameni, unii foarte buni din punct de vedere profesional, altii frumosi, altii bogati, sau toate la un loc. Dar daca sunt dificili si calca pe cadavre, nu, multumesc. Prefer sa fiu eu linistita ca viata nu se rezuma doar la cele de sus. Nu ma incalzeste cu nimic. Asa.

Acum, daca te ajuta si pe tine cu ceva, ma bucur. Daca nu, e in regula. Multumesc ca ai trecut pe aici ca sa citesti. E un blog personal si nu lua ad literam tot ce scriu, pune intotdeauna intrebari. Nimeni nu e perfect. 🙂

 

Savarina

Stii cum e cand ai cateodata o nemultumire, nu stiu de unde vine, ori ti se uraste cu binele ori chiar e motivata? In fine, nemultumirea de acum e legata de prajituri. Cui nu-i plac? Eu am chiar si o traditie proprie. Ori de cate ori ajung intr-un loc nou, trebuie sa mananc o prajitura la cofetarie. Si incerc de fiecare data altceva, ca sa simt diferenta. Chiar savarine si diplomate in toate locurile nu merge. Never say never, mai mananc si prajituri cunoscute dar de ce sa nu incerc ceva nou? Daca imi place? Asociez acel loc cu ceva minunat si viata e mai frumoasa.

Sa revin. La un moment dat simti ca toate au acelasi gust si sunt la fel. Cu mici-mari diferente insa simti ca ceva lipseste. Si cauti. Asa ca la cate cofetarii am luat la rand, hai inca una. Nu o laud si nu ii fac reclama, isi face singura dar ceea ce am mancat m-a impresionat atat de tare incat vreau sa scriu despre asta si daca esti impatimit/a de dulciuri sau ai o problema asemanatoare cu a mea (adica o nemultumire ca nu mai gasesti o prajitura buna), uite aici. Am ochit din intamplare cofetaria, intr-o zi in drumul meu spre munca si mi-am facut o nota mentala sa intru si aici sa vad ce o fi. Am facut bine. Aici am mancat cea mai buna savarina din viata mea, de pana acum. Si nu exagerez. Recunosc ca preturile sunt pe masura, nu stiu cand voi reveni dar macar o data in viata si tot merita. Ce sa spun? Ca prezentarea este de nota 11? Ca gustul e divin? Ca totul e facut din ingrediente naturale si de cea mai buna calitate? Ca dupa ce am mancat o simpla savarina, nu m-am simtit fizic aiurea, ci usoara si multumita cumva sufleteste? Ajungi acolo si convinge-te singur/a.

Prima mea reactia a fost sa ies :)). M-am speriat de preturi dar le inteleg si merita cu varf si indesat fiecare banut. Mi-am luat inima in dinti (i-am lasat urme, cred) si am luat o savarina. Am savurat-o efectiv! Se simte calitatea. Poate exagerez dar nu prea cred. Nu o laud dar a fost mi-nu-na-ta! Acum, ca am scris, mi-am adus aminte ca am si eu o reteta de savarina dar pentru ca nu am facut niciodata si mai ales pentru ca e destul de lunga (ca doar am scris si retete nefacute, mai rar, dar am facut asta) am zis sa nu o mai scriu. Dar cred ca voi reveni cu reteta si ramane pe lista de facut. :)) The bucket list is full! Nu stiu daca cu ingredientele mele  (pe care le aleg destul de atent, pentru ca si eu consider ca e important ce mananci – in limita posibilitatilor, a ceea ce se gaseste pe piata, etc) va iesi la fel dar … Daca e facuta in casa, macar ca e facuta cu iubire si tot va fi buna, nu-i asa? 🙂

Lasand la o parte gatitul in casa, te invit o data in viata, daca nu, chiar de mai multe ori, sa te bucuri de ceva delicios si de calitate la Casa Tosca. Sa te rasfeti. Pe tine si cineva drag inimii tale. O prajitura e frumos sa fie savurata alaturi de cineva iubit.

Poate vei fi de acord cu mine, poate nu dar intai gusta si apoi vorbim. De-a lungul timpului mi-am dat seama ca nu toata lumea poate fi multumita si ceea ce mie imi place, pe altcineva sa lase rece, so… Ramane de vazut. Pofta buna!

Caldura mare

Tot citesc zilnic diverse info, mai mult sau mai putin importante si am o selectie de lucruri cu care rezonez, din diverse motive. Si imi notez mental ca o data si o data voi scrie despre acestea dar socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ de cele mai multe ori. Daca nu vine natural, trebuie sa ma adaptez. Ca nu toate le fac cum vin ci si fortat uneori. Pentru ca trebuie facut, ca imi convine sau nu. Si uite asa ma trezesc ca a fost chiar bine. Asa fac si acum, ma fortez sa scriu ceva dar imi lipseste inspiratia, bat-o vina. Muza aia care ma mai ocoleste, ca e cu toane, de, e femeie. Dar ce m-as face fara ea? Destul de bine zic eu, nu am murit inca.

Apropo de moarte, anul trecut am fentat-o cu gratie. Despre ea, numai de bine, oricum nimeni nu scapa. Fiind destul de veche intamplarea, pot povesti acum despre ea chiar cu umor. Oricum e si un semnal de alarma. Toti iesim in oras si servim ceva si unii, “norocosii”, au parte de niste surprize care se soldeaza cu sechele. Desi e aiurea si nu ar trebui sa se intample, suntem oameni si greseli se fac peste tot. Se fac, chiar si unde te astepti mai putin. Ori e cafeau cam apa chioara, ori gasesti ceva nepotrivit in mancare, ca sa nu zic scarbos de-a dreptul, ceva tot e. De aceea chiar trebuie sa verifici ce consumi, se poate intampla oricui. Oricum nu credeam ca mi se va intampa chiar mie, ca tot citesc despre fel si fel de intamplari nefericite care se intampla altora. Dar de ce as fi eu ocolita? Toti cred ca avem cate o patanie sau mai multe din care iesim asa, mai clatinati. Iat-o pe a mea.

Era o zi de vara frumoasa si calda, spre seara, cand briza racorea aerul si te chema la o plimbare pe malul marii si la o terasa cu ceva racoritor. Sau doar o plimbare pe malul marii, preferata mea. Dar eram cu parintii mei si un prieten de familie asa ca ne-am asezat la o terasa, nu zic care, putea fi oricare, la malul marii noastre si am cerut un cocktail fara alcool cu ananas. Apare minunatia, plina de cuburi de gheata si incep sa beau ca nevinovata. Cine ar fi crezut ca voi avea parte de asa o surpriza dupa un timp? Mama are cosmaruri saraca, de la ce mi s-ar fi putut intampla dar eu sunt mai zen. Beau eu cu paiul cam o treime si mai mestec din cand in cand bucatile de ananas care se strecoara prin el. Deodata simt ca dintii mei mesteca ceva care scrasneste si ma gandesc ce o fi, sa nu ma raneasca in gura. Suna ciudat si am banuit ca ar fi ceva necomestibil, oricum. Nu ca nu as incerca unele lucruri dar macar sa stiu si eu. Dar asa, nu se poate, monser. Tradare, tradare dar sa stiu si eu. Ma opresc din mestecat si imi pun limba in search mode. Usor, usor, dau peste ceva ascutit si dur. Cand scot din gura, peste ce dau? Una bucata de ciob de sticla, destul de mica pentru a trece prin pai dar suficient de mare s-o pot “rontai”. Cum naiba o fi ajuns in cocktailul meu, nu stiu. Am avut asa un feeling, nu poate fi doar un ciob singur-singurel, de capul lui. Si ma uit apoi cu atentie in pahar. Spre groaza mea, vad un ciob mai mare. Daca ma hotaram sa beau fara pai, il inghiteam si ma asteptau niste organe interne ranite si probabil un spital. No-no. Nu e de mine. Cu grija scot una bucata mare de ciob spart (din cine stie ce sticla sau pahar sau mai stiu eu ce) si il prezint “mandra” celor din jur. Si mai caut prin pahar dupa alte “rude”. Intr-adevar, erau. Mici si mai mari, cateva. Cand vad cei de la masa, sa pice. Noroc ca stateam pe scaune cu totii. Cheama un responsabil. Apare saraca chelnerita, care oricum nu avea vreo vina, ea aducea ce i se servea de la bar si bucatarie. Ii aratam cu totii bucata de sticla, ca pe diamantul “Hope”(macar de ar fi fost un diamant, zau daca ziceam ceva, adica as fi zis un multumesc Doamne, sa imi pice asa in bautura – I wish). Incercam sa vorbim cu un responsabil dar nu apare nimeni in afara de dumneai. Ce sa facem? Mama zicea sa sunam la urgenta si sa vada cei de acolo ce e de facut, mintea mea credea deja ca am inghitit toate bucatile de sticla existente si ma durea stomacul, deja vedeam niste cioburi prin organele interne. Tata zicea sa sunam la OPC, se solda cu scandal oricum. Tot noi dezbateam la masa si incercam o explicatie. Cred ca cea mai apropiata de adevar ar fi ca in gheata care se face pentru bauturi s-a spart ceva de sticla. Si cel care ar fi putut indeparta cioburile a fost ori orb si surd de nu a vazut cioburile si nu a auzit cum s-a spart ceva sau pur si simplu iresponsabil ca sa le scoata. Ce o fi zis? Gheata cu condiment de sticla – specialitate rara ca trufele albe sau sofranul. Deci gheata venise deja cu cioburi, sa zicem. Si nici barmanul nu a vazut cioburile cand a facut cocktailul. Dar, explicatie sau nu, era s-o patesc urat.

Sa fiu sincera, nici acum nu am habar daca am inghitit ceva cioburi mai mici atunci dar inca traiesc. Deci am avut un inger pazitor totusi. Asta pentru cine nu crede in ingeri pazitori, ei exista.

Morala: cand e sa se intample, se intampla. Deci, nu te mai bosumfla din orice si accepta adevarul, chiar daca doare. Imi dau seama ca unii oameni o pot lua personal, chiar si eu uneori dar un adevar ramane un adevar, indiferent cum e transmis. Daca nu il accept si invinovatesc persoana din fata, e problema mea. Altfel primesc cioburi. Nu stiu ce e mai rau. Grow up and own it! Celebrate life!

O seara frumoasa tuturor!