Tare prost mai esti!

Un cioban și un filosof se întâlnesc pe coama unui deal.

– Zâua bună, zice ciobanul.

– Bună ziua, zice și filosoful.

Amândoi se așează și se pun pe contemplat.

– De la oraș vii? întreabă ciobanul.

– De la oraș.

– Dar tot mai bine-i în natură!

– Este.

– Și ce lucri tu la oraș?

– Studiez.

– Apăi ce studiezi?

– Viața omului.

– Și ies parale din asta?

– Iau un salariu. Cam mic, ce-i drept.

– Așa studiu fac și eu când stau pe prispă. Și nu iese niica. E bine la voi la oraș…

– Eu am mers la școli ca să pot lua bani pentru asta.

– Multă școală ai făcut?

– Multă.

– Apăi zâ-mi și mie cum ți-o ieșit la studii că e viața omului?

– E greu de spus, așa, în două vorbe…

– Încearcă în trei.

– Vezi tu, bade, ce fac eu e să mă gândesc la cum sunt lucrurile care nu sunt evidente. Cum ar fi de exemplu cum poate fi omul fericit, și când e, de ce e…

– Dacă-i sunt sănătoși copiii și-l iubește muierea de ce n-ar fi?

– Cum să îți zic eu? se străduie filosoful… Ție ți-a venit așa vreodată un dor de ducă? sau o jale și să nu știi ce-i cu ea?

– Mi-a venit. Dar am zis că trece, și-o trecut.

– Dar să te gândești tu că viața se duce și să simți durere?

– Apăi doare, dacă șezi degeaba, dar pui mâna pe coasă și îți iei gândul.

– Dar când vezi că se întâmplă ceva nedrept nu vrei să schimbi acel lucru?

– Ce e nedrept? dacă tot ce ne e dat de la Dumnezeu vine? Poate socoți doar tu că e nedrept.

– Nu știm dacă există Dumnezeu sau nu.

– Apăi știm cu sufletul, nu cu mintea.

– Nu știm nici dacă există suflet!

– Cum să nu știm? Când te doare că trece viața și te temi că nu te iubește muierea și că e nedreaptă lumea, unde te doare dacă nu în suflet? Ptiu, drace, că ai făcut atâta școală, mai iei și bani să studiezi viața și tare prost mai ești!

Sursa: https://www.facebook.com/groups/801174117155775/posts/954835215122997

De vanzare

Mai tii minte postarea de anul trecut cu trandafirul? E in regula, nu e musai. Povesteam atunci cum prin cartierul in care locuiesc, am trecut pe langa o vila din alte vremuri, mica si simpatica, ce avea o tufa de trandafiri la poarta si atrasa de frumusetea si parfumul lor, m-am apropiat sa ii miros. Si un batranel, pe care nu il observasem, la balconul de la etaj, mi-a spus ca pot sa rup unul. Doar ca eu nu venisem cu intentia asta, ci doar sa imi bag nasul intr-o floare si sa absorb cu nesat. Daca esti curios/ curioasa sau vrei sa iti amintesti, poti citi/ reciti povestea aici. De ce revin cu aceasta amintire? Pentru ca zilele acestea, trecand prin zona, mi-a atras atentia ditamai afisul galben pe care scria “De vanzare”. Mi se parea ceva familiar insa pentru ca inca nu e inflorit vreun trandafir pe strada, nu stiam cum sa pozitionez familiarul. Si lipsea ceva care sa ma ajute. Abia azi mi-a picat fisa. Casa de anul trecut, cu tufa de trandafir e cea care se vinde, iar tufa de trandafiri arata ca si cum ar fi taiata sau pur si simplu e inca prea frig ca sa se inalte, sunt doar crengi goale care abia se vad prin gard. Gradina e pustie si de aceea nu am recunoscut casa imediat. Cine stie ce s-o fi intamplat si cu batranelul! Am o nuanta de regret ca acea casa se va instraina si cine stie cine va veni. Era tare frumoasa si asa, cu patina timpului si cu tufa de trandafiri. Sper ca oricine o va cumpara, sa o restaureze asa cum merita si sa aiba o tufa de trandafiri la poarta. 🙂

Elena G

Cerceii

Vineri m-am intalnit cu niste cunoscuti. Ii stiu de atatia ani incat ii consider ca o familie. Ne vedem cand putem, insa ne vedem. Facem drumetii impreuna, cantam, dansam, vorbim, citim, participam la diverse evenimente culturale. Trebuie sa schimb timpul verbului acum. Pune partea cu evenimentele la trecut.

Reusim noi sa ne intalnim si acum si socializam, citim, gustarim, pentru ca de multe ori fiecare aduce cate ceva si ne simtim bine. Cantam, dansam, totul intr-un cadru din ce in ce mai auster si din ce in ce mai putini, ca imi sangereaza inima. Simt mai intens pentru ca stiu ca se poate termina oricand. Dar bine ca am amintiri frumoase. 😊 E cumva ca ultima noapte de dragoste fiecare intalnire. Hope not. 🙏

De acasa imi pun niste cercei pe care i-am luat de curand, de pe site-ul acela chinezesc pe care il stie toata lumea. Sunt gablonzuri insa daca imi plac, imi plac. Daca nu imi plac, pot fi si din platina, ca nu ii port nici sa ma tai. Cerceii i-am luat pentru ca imi amintesc de altii, pe care i-am avut acum multi ani si pe care i-am purtat cu foarte mult drag, muuult timp.

Ma vede una din cunostinte cu nume de cantec, Mi-re-la si ii admira asa de mult! Ma intreaba de unde i-am luat, ca vrea si ea. I-am trimis link pentru ca sa ii fie mai usor sa ii comande. Si imi spune ca nu ii va purta cand ne vom vedea. Sa ii port doar eu si ea ii va purta in alta parte dar nu la intalnirile noastre. Am ramas foarte surprinsa. Felul cum a spus a fost asa de delicat si de atent. I-am replicat ca nu as indrazni sa spun nimanui ce sa poarte si cand sa poarte ceva iar cerceii astia sunt pe un site, ii poate lua oricine. Are liberul arbitru de a-i purta chiar si cand ne vedem. Dar ea a spus ca nu si nu. Eu ca da si da. A ramas ca ea, ca simt ca nu ii va purta, chiar daca eu sigur voi purta altii.

Dar felul cum a spus-o mi-a placut foarte mult. Cu drag si bunatate, ca si cum mi-ar oferi un dar. Darul de a fi singura care ii poarta.

Multumesc! ☺️

Elena G

Uite! Nu e!

Azi am avut o experienta pe care nu credeam ca o voi avea vreodata. Care m-a enervat foarte tare, chiar daca la suprafata nu s-a vazut. Auzisem la o verisoara si prin media de temperatura “mortului”, adica de cat de “bune” sunt termometrele acelea ca niste pistoale, cu care se incapataneaza unii sa ne ia temperatura. Dar la mine chiar era stricat rau. Si nu numai unul ci si al doilea.

Ajung eu azi la un interviu. De cand cu nebunia, iar o iau de la capat si chiar daca am mai trecut prin asta la prima criza economica si sunt cumva vaccinata, nu e usor. Imi trebuie multe resurse interne sa trec prin ea. Si ma consuma. Deci ajung la un interviu. E vorba de o gradinita particulara, destul de fitoasa, dar zic, hai sa merg. Poate nu e asa de negru totul. Nu de alta, dar am inceput sa ma feresc, simt eu ca trebuie sa ma feresc, pentru ca nu sunt complementara cu o anumita atitudine si stare. In rest, numai de bine.

De la poarta ma ia doamna asistenta, foarte amabila, si imi pune in frunte pistolul, aproape sa atinga pielea. E un sentiment tare ciudat. Ma gandesc, oare asa s-au simtit oamenii cand erau impuscati in cap? Ca mie una imi repugna total gestul, asa ma simt, de parca ar vrea sa ma omoare. Si ce sa vezi? Aveam temperatura. :)) Ma mai “impusca” de vreo 2 ori. A naibii temperatura, tot acolo era. Stiam ca am mers pe jos foarte mult, prin soare, ca e foarte cald. Insa nu stiam ca am si temperatura. Totusi, avand in vedere istorioarele, banuiam ca e cam prost de felul lui dar nu puteam sa ii spun doamnei, ca stii, un om poate fi stricat, insa o masinarie, Doamne fereste! Glumesc acum insa amar. Totusi nu m-am putut abtine sa nu ii spun ca am cunostinte la care a aratat si 32-33 de grade, ca nu e neaparat “reliable”, ca si unii oameni de altfel. Doamna se panicheaza, recunoaste ca e foarte cald si ca ar putea fi si alte cauze (as putea sa umplu cel putin o pagina cu motive de temperatura), i-am spus ca am mers si pe jos. Imi spune ca revine cu alt pistol. Ok, suit yourself, mi-am zis in gand. Si se intoarce. :)) Iar ma impusca si ce sa vezi, la fel. :)) A naibii temperatura, nu ma parasea deloc. Apoi are geniala idee sa mi-o ia de pe mana. Ca un miracol, pana la mana, s-a mai pierdut pe drum. Aveam 36.6. Chiar am glumit ca nu e statornica si e interesant cum fiecare bucata a corpului are asa, temperatura sa. Eu stiam ca nu am, insa incepea sa ma enerveze situatia. Pentru ca ajungi sa te simti prost, chiar vinovat fara vina. Ma simteam prost, ca, desi nu am temperatura, un “rahat” de pistol, scuzati expresia pistol, imi zice ca am. Ma pune sa ma spal pe maini la chiuveta din curte si ce sa vezi iar, scade miraculos. Deja nu mai imi placea situatia. Chiar si acum cand ma gandesc, scriu si vorbesc despre asta, ma umplu de draci. Multi oameni nevinovati pot ajunge in situatii limita si pentru ce? Mi-am facut o nota mentala ca acasa sa imi iau temperatura cu toate termometrele pe care le am, adica termometrul cu mercur (pe care il am de muuuulti ani si care si-a dovedit eficacitatea din 1714, de cand a fost inventat) si termometrul electronic pe care majoritatea cred ca il avem prin vre-un sertar sau cutie cu medicament, ca un termometru trebuie sa ai in casa.

Deci, cateva ore mai tarziu, cu mers prin supermarket la cumparaturi, mers pe jos prin soare, cu sacosi grele in maini, transpirata, in plin mijlocul zilei si pana seara, a naibii temperatura se incapataneaza sa arate 36.3. Uite cum m-am enervat eu azi! Sper sa imi treaca cu un somn bun, si sa ramana ca o poveste “amuzanta”, pentru ca numai in pielea mea sa nu fi fost azi.

Sfarsit!

Elena G

Povestea inelului disparut

A fost odata ca niciodata. A fost odata un inel de aur, mic, subtire, foarte usor, cu un model de inima, mica si o piatra rosie si mai mica in mijloc. Un inel ca oricare alt inel. Il primisem cadou de la mama, fiind primul si singurul inel primit vreodata in viata mea si singurul de aur. Am uitat, am primit cand eram mai mica un inel de argint de la o verisoara, ca nu ii placea si mi l-a dat mie. Mie imi placea.:) Il mai am si acum si il port cu drag.

Inelul de aur insa l-am purtat rar, foarte rar. In primul rand ca imi e un pic cam larg, ca nu a fost luat impreuna cu mine ci l-a luat ea cand a fost prin Ungaria intr-o excursie  si a vrut sa imi faca o surpriza. Apoi eu port rar inele, cu atat mai putin de aur, ca trebuie asortat si nu prea am cu ce. Imi plac mai mult argintul si alte gablonzuri si mai mult cerceii si bratarile. Inelele si lanturile mai rar. Si mi-era si frica sa nu il pierd, ca nici nu il simt pe deget si la cat e de usor, nici nu face zgomot cand cade. Oricum, anul trecut, cand am vrut si eu sa il port intr-o zi, ia-l de unde nu-i. Si m-am intristat. Pentru ca e aur si e si de la mama. Si altul nu am. Si tocmai pe asta sa il pierd? M-am uitat peste tot in camera, am rascolit cutiile si paharele mele cu bijuterii si alte minunatii, nu am dat de el. M-am gandit ca la cum le arunc eu pe pat cand ma grabesc si caut ceva, poate o fi alunecat, a cazut undeva sub pat sau unde nu se vede prea bine, ca de auzit nici vorba, ca am mocheta pe jos. Si cand am dat cu aspiratorul, nici nu am simtit cand a trecut prin teava si dus a fost. Imi parea rau sa il pierd si ma gandeam ca poate se intoarce, ca asa se zice, aurul se intoarce. Insa de un an de zile tot nu gasise drumul inapoi si mi-am pierdut speranta. Am zis, asta e, sigur l-am aspirat si e demult la gunoi.

Apoi mi-am dorit sa il inlocuiesc insa nu am gasit nimic sa imi placa. Oamenii astia nu mai fac inele frumoase! Fine si delicate. Bine, eu vroiam unul identic daca se poate, dar stiu ca e imposibil. Dar si asa subtire ca al meu chiar nu am vazut. Nu stiu cum erau dar mie nimic nu imi placea. Am obosit si am pus stop. Am zis ca nu mai vreau, ca si asa nu prea port. Daca vreodata gasesc unul, cu totul intamplator, sa imi placa, atunci imi iau. Dar eu nu mai caut. Si uite asa a trecut cred, mai mult de un an. Am uitat de el.

Iar azi, cautand eu ceva in paharul cu brose si alte minunatii, imi cade in fata inelul. Ce bucurie! L-am si pus pe deget. Nu imi venea sa cred ca a fost tot atata timp in casa cu mine si nu am stiut. The prodigal son has returned! Cand vrea si daca vrea!

Oricum ma bucur mult ca il am iar. Nu ma asteptam sa se intoarca si nu ma mai gandeam la asta. Am invatat demult sa nu pun pret pe lucruri insa unele raman nepretuite. Chiar si pierdute, tot nepretuite sunt. Asa si inelul acesta. Ce bine ca s-a intors!

Elena G

Poti sa rupi unul!

In drumul meu spre casa, azi, am luat-o prin spatele blocurilor, pe o alee presarata cu case si vile mici, dragute, inghesuite cumva si inveselite de gradinite, de copaci, de flori inflorite. Si nu m-am putut abtine sa nu le admir si sa nu le miros. Tufe de trandafiri si de Mana Maicii Domnului revarsate peste garduri, liliac, cu flori deja trecute si alte plante si copaci intregesc acest tablou intr-o luminoasa si placuta dimineata. Prima floare care imi iese in cale este un trandafir minunat, de un roz pal, aproape alb. De fapt o tufa de trandafiri, ca niste bulgarasi, care se revarsa peste un gard de piatra, din gradina unei vile din alte timpuri. Ma apropii de gard si imi bag nasul intr-o floare, sa absorb mireasma placuta. De sus se aude o voce:

-Poti sa rupi unul, daca vrei!

Surprinsa, ridic capul, sa vad de unde vine vocea. De obicei nu prea vad oameni prin curti si cu atat mai mult sa mi se adreseze. Deasupra mea, dintr-un balcon deschis, vechi, de piatra, un batranel cu parul alb se uita la mine. Nu-l observasem si dadusem sa plec. Ii zambesc si ii spun incurcata si surprinsa:

– Multumesc, eu vroiam doar sa miros!

Nu a insistat si m-am indepartat, cu gandul sa scriu despre intamplarea aceasta pe blog. Poate mai incurca pe cineva si va zambi.

Elena G

Savarina

Stii cum e cand ai cateodata o nemultumire, nu stiu de unde vine, ori ti se uraste cu binele ori chiar e motivata? In fine, nemultumirea de acum e legata de prajituri. Cui nu-i plac? Eu am chiar si o traditie proprie. Ori de cate ori ajung intr-un loc nou, trebuie sa mananc o prajitura la cofetarie. Si incerc de fiecare data altceva, ca sa simt diferenta. Chiar savarine si diplomate in toate locurile nu merge. Never say never, mai mananc si prajituri cunoscute dar de ce sa nu incerc ceva nou? Daca imi place? Asociez acel loc cu ceva minunat si viata e mai frumoasa.

Sa revin. La un moment dat simti ca toate au acelasi gust si sunt la fel. Cu mici-mari diferente insa simti ca ceva lipseste. Si cauti. Asa ca la cate cofetarii am luat la rand, hai inca una. Nu o laud si nu ii fac reclama, isi face singura dar ceea ce am mancat m-a impresionat atat de tare incat vreau sa scriu despre asta si daca esti impatimit/a de dulciuri sau ai o problema asemanatoare cu a mea (adica o nemultumire ca nu mai gasesti o prajitura buna), uite aici. Am ochit din intamplare cofetaria, intr-o zi in drumul meu spre munca si mi-am facut o nota mentala sa intru si aici sa vad ce o fi. Am facut bine. Aici am mancat cea mai buna savarina din viata mea, de pana acum. Si nu exagerez. Recunosc ca preturile sunt pe masura, nu stiu cand voi reveni dar macar o data in viata si tot merita. Ce sa spun? Ca prezentarea este de nota 11? Ca gustul e divin? Ca totul e facut din ingrediente naturale si de cea mai buna calitate? Ca dupa ce am mancat o simpla savarina, nu m-am simtit fizic aiurea, ci usoara si multumita cumva sufleteste? Ajungi acolo si convinge-te singur/a.

Prima mea reactia a fost sa ies :)). M-am speriat de preturi dar le inteleg si merita cu varf si indesat fiecare banut. Mi-am luat inima in dinti (i-am lasat urme, cred) si am luat o savarina. Am savurat-o efectiv! Se simte calitatea. Poate exagerez dar nu prea cred. Nu o laud dar a fost mi-nu-na-ta! Acum, ca am scris, mi-am adus aminte ca am si eu o reteta de savarina dar pentru ca nu am facut niciodata si mai ales pentru ca e destul de lunga (ca doar am scris si retete nefacute, mai rar, dar am facut asta) am zis sa nu o mai scriu. Dar cred ca voi reveni cu reteta si ramane pe lista de facut. :)) The bucket list is full! Nu stiu daca cu ingredientele mele  (pe care le aleg destul de atent, pentru ca si eu consider ca e important ce mananci – in limita posibilitatilor, a ceea ce se gaseste pe piata, etc) va iesi la fel dar … Daca e facuta in casa, macar ca e facuta cu iubire si tot va fi buna, nu-i asa? 🙂

Lasand la o parte gatitul in casa, te invit o data in viata, daca nu, chiar de mai multe ori, sa te bucuri de ceva delicios si de calitate la Casa Tosca. Sa te rasfeti. Pe tine si cineva drag inimii tale. O prajitura e frumos sa fie savurata alaturi de cineva iubit.

Poate vei fi de acord cu mine, poate nu dar intai gusta si apoi vorbim. De-a lungul timpului mi-am dat seama ca nu toata lumea poate fi multumita si ceea ce mie imi place, pe altcineva sa lase rece, so… Ramane de vazut. Pofta buna!