Tag Archives: maia

Maia si dormitorul


Zilele acestea am vorbit despre bunici, despre lemn, despre cat de mult imi place prezenta lui in casa si despre dormitorul meu. Ii povesteam bunei ca eu sunt binecuvantata cu mai multi bunici, cei patru de sange si altii care au aparut in viata mea si care mi-au luminat-o, atat timp cat au facut parte din ea. Si trebuie sa recunosc ca am realizat mai degraba recent. Sunt foarte recunoscatoare, chiar daca mai tarziu, dar sper, nu prea tarziu. O parte sunt deja adormiti, Dumnezeu sa ii odihneasca. Iar altii imi bucura viata chiar acum: buna si surorile. Si nu se stie niciodata ce bunici voi mai avea. Din cei care nu mai sunt, azi va fi despre maia. Poate voi povesti candva si despre Hugh si Eileen, insa astazi vreau sa scriu despre maia si despre una din amintirile pe care le am de la ea, amintire care imi este foarte draga.

Pe maia o chema Elena, ca pe mine. Venea de undeva din Transilvania, dintr-o familie mai rasarita. Nu am amintiri prea clare pentru ca povestea o stiu de cand eram mica si maia are multi ani de cand s-a dus, asa ca si eu am uitat multe. Maia statea la acelasi etaj cu noi si, de cand ne-am nascut, ne-a crescut, ajutand-o pe mama. Vezi tu, bunicii mei din partea tatalui erau la tara, si au venit la oras cand am implinit noi 3 ani. Bunicii mamei nu stateau bine cu sanatatea asa ca maia a fost prima noastra bunica, de fapt. Fusese invatatoare in sat, se casatorise si sotul ei era tot invatator, sau ofiter, nu mai stiu clar. Cert este ca s-au tot mutat prin tara, pana au ajuns la malul marii. Era o femeie deosebita, cu un suflet de artist. Il ajuta pe ginerele ei, un artist plastic foarte talentat si ce iesea din mainile ei se ducea in Galeriile de arta. Mama a cumparat atunci cateva obiecte, pe care acum le pastrez, pe care le port atat eu cat si sora mea si stiu ca sunt nu numai unicate si nepretuite insa ele ne amintesc de maia.

Era o prezenta foarte linistitoare! Ne povestea mama ca venea sa ne scoata la plimbare si eu ma agitam si faceam niste ochi mari, mari, de bucurie. Nu am ochii mari insa in pozele de cand eram bebelusi, aratam intotdeauna mirata, fata de sora mea care era cool. Si este si acum. πŸ™‚ Ma bucuram si aratam asta cand o vedeam, de mica. Instinctiv simteam ceva, pentru ca bunicii ceilalti erau mai aspri si sa am parte de o persoana atat de calda si atat de diferita, era un balsam. Am iubit-o pe maia. Chiar si cand am crescut, am tinut aproape. Era maia noastra si pentru ca ea era foarte blanda cu noi, ne era chiar mai draga. Cat a facut parte din viata noastra a fost o minunatie si ma bucur ca am avut-o. Cred ca orice copil si-ar dori o asa maie. Stiu ca ne-a iubit si ea foarte mult. Si pentru ca ne-a iubit, chiar fata ei, dupa ce maia nu a mai fost, a venit la noi si ne-a oferit dormitorul, pentru ca stia ca maia s-ar fi bucurat foarte mult. Stiau ambele cat de fascinate eram si cat de mult ne placea. De ce? Citeste in cele ce urmeaza.

Povestea dormitorului, din ce imi amintesc eu acum, a inceput acum cca 100 de ani. Maia s-a casatorit la 18 ani si ca dar de nunta a primit un dormitor, facut pe comanda. I-l facuse un mestesugar tamplar evreu, dupa un model dintr-o revista frantuzeasca, din acele vremuri, probabil pe la inceputul secolului. Pe scurt asta e originea lui. Cand l-am vazut prima data, am ramas fermecate. Era un dormitor de printesa, ca in cartile cu povesti pe care le citeam cu atata placere. Nu vazusem niciodata si la nimeni ce am vazut la ea. Tot dormitorul era din lemn, de culoare maronie, nici prea inchisa, nici prea deschisa, realizat din vreo 4-5 esente, din care unele nu stiu nici acum ce sunt. Patul avea tablie inalta si la cap si la picioare. Sifonierul avea o oglinda ovala, din cristal, pe usa din mijloc iar manarele de la toate cele trei usi erau sub forma de butoane de cristal (sau sticla) rosu, ca un rubin. Mai erau doua noptiere inalte cu usi si o masa de toaleta cu o oglinda identica cu a sifonierului. Toate umpleau spatiul acela mic al dormitorului insa pentru noi erau coplesitoare si impresionante. Mai fusesera cateva parti de mobilier insa familia ei s-a tot mutat prin tara si spatiul s-a tot redus. Imi imaginez acum cum ar fi aratat intr-o casa mai mare, ca sa fie pus in valoare. Mi-nu-nat!

Insa pe la 94-95 de ani, maia a plecat. Fata ei a venit la noi si ne-a spus ca nu il poate pastra, era foarte vechi si trebuia restaurat tot. Avea si ea o varsta si a recunoscut ca nu se poate ocupa de el asa cum merita. Il putea vinde la un anticariat, primise o oferta destul de buna insa ne-a intrebat daca il dorim noi, stiind ca ne place si spunandu-ne ca maia sigur s-ar fi bucurat. Din fericire, o ruda de-a mamei, tamplar, l-a verificat si mobila nu mai avea cari, doar gaurile ramasesera. Putea fi restaurat. Asa ca am primit cu bucurie dormitorul.

Cum nu mai facusem niciodata asta, am apelat initial la un specialist, insa am avut asa o dezamagire. A fost cineva care zicea ca are experienta insa pana si eu stiu ca o mobila trebuie intai curatata, stearsa de praf, dat lacul jos, etc. Si cand vine “expertul” si incepe direct sa aplice un lac de nuc, peste toata mizeria de 85 de ani (atunci avea atata, intre timp a venit 2021) fara sa respecte culoarea si esenta lemnului, care numai nuc nu era, chiar ca m-au apucat dracii. Am fost asa suparata si efectiv imi era mie rusine sa ii spun. A vorbit tata cu el si am fost usurata sa il vad ca pleaca. Ce a urmat in vara anului 2006 a fost “labor of love” pentru ca nu mai vroiam pe nimeni si in sinea mea stiam ca oricine s-ar fi ocupat de el nu ar fi facut-o cu atata atentie si dedicatie si placere ca mine. Oricum nu avea rost sa mai caut. Diy!

Nu as fi putut face ce am facut fara o mana barbateasca totusi, era muuult de munca. Tata a venit cu un meserias pe care il stia, care facea cu totul altceva, insa s-a dovedit a fi un domn foarte priceput si bun care si-a facut treaba foarte bine. Ma bucur ca am lucrat cu el, pentru ca ma stiu pe mine, nu pot lucra cu oricine si daca simt ca nu ma potrivesc si nu pot comunica si colabora, nu iese. Am invatat atunci multe despre restaurare si diy insa a trebuit si sa improvizez uneori. In Constanta nu exista un centru de reconditionare mobila veche iar Bucurestiul era prea departe si nici acolo nu stiam. Plus ca aveam un buget. Intotdeauna am un buget. πŸ™‚

Am luat dormitorul vechi si neatins si l-am demontat bucata cu bucata. Am ramas uimita sa vad cum e facut, cum se faceau imbinarile la lemn, pentru ca nu avea cuie. M-a impresionat patul care se demonteaza usor si se poate transporta. Partea cu saltea, clasica, cu arcuri, a ajuns la un om care repara paturi si l-a facut ca nou. A inlocuit toate arcurile rupte sau stricate, a inlocuit toate celelalte piese cu altele noi. Eu cu mama am luat un material tare dragut care sa se potriveasca si sa imbrace frumos patul.

Revenind acasa, am dezinfectat tot lemnul cu petrosin. Era plin de praf, cateva insecte relicva si altele. Pentru mine nu era nimic altceva de care sa fiu sigura ca dezinfecteaza cum trebuie. Plus ca a indepartat cu succes mirosul de lemn vechi. Apoi am stricat cateva perii mai moi si am consumat mult sapun de casa pentru ca efectiv totul a fost bagat in cada si frecat de a iesit toata mizeria care nu se dusese la petrosin. Erau 85 de ani totusi, in care adunase multe. Dupa ce s-a uscat, am inceput laborioasa si “parfumata” munca de scoatere a lacului. Am pastrat toate clantele, butoanele, tot ce era original insa am avut parti lipsa si a trebuit sa inlocuiesc cu ceva asemanator. Greu a fost atunci, ca nu gaseai. Oglinzile mari, din pacate, erau asa intr-o stare incat nu am putut sa le reconditionam insa tata a facut comanda la ceva care sa semene. Din pacate nu a mai fost cristal. Insa a reusit sa gaseasca sa le faca cu marginea aceea pe care o vezi la multe oglinzi vechi. La geamurile de la noptiere am pus folie semitransparenta pentru ca ele au un detaliu special. Nu vroiam sa le inlocuiesc cu ceva nou. Si stiu ca am si doua bucati de rezerva, in cazul in care se sparge vreuna.

Am lipit furnir de aceeasi esenta sau sa fie asemanatoare acolo unde lipsea; am luat niste detalii din lemn dintr-o parte din spate pentru a lipi pe fata mobilierului, unde nu erau; am chituit la greu. Mai ales usile sifonierului erau ciuruite de cari si nu puteam lasa gaurile asa. Dar tot mi-au scapat cateva, oricat am verificat. Am frecat totul cu glaspapir si stiu ca au mai fost niste pasi insa acum am uitat. Au fost zile in care am asteptat sau am cautat, pentru ca lemnul nu era pregatit insa s-a dovedit “a good sport”, daca pot spune asa despre lemn. Am cautat cu ai mei un lac bun, transparent. Si am pictat tot, si pe dinafara si pe dinauntru. De doua ori, sa fiu sigura ca e protejat, nu inainte de a mai da cu glaspapir intre lacuiri. A iesit o minunatie. Cand l-a vazut Mirena, fata maiei, a ramas impresionata. A fost pana la urma “en famille”, fiecare aducandu-si aportul. Mi-a placut enorm procesul si glumeam apoi ca as putea sa ma apuc sa restaurez mobila, ca ma pricep. πŸ™‚

Si mi-am dat seama ca acum a imbatranit. Avusese 85 de ani atunci insa acum e deja la centenar. Pentru mine e impresionanta varsta. Si e o munca de iubire si o amintire frumoasa si o bucurie sa il folosesc zilnic. Fac tot ce tine de mine sa ramana impecabil si sper sa ramana in familie. Renunt la orice alta mobila insa nu si la dormitorul de la maia. ❀

Elena G

Faina


Ieri am fost foarte foarte foarte bucuroasa. Am primit faina de la moara. Tu stii de cand caut eu asa ceva? De ani de zile imi doresc sa gasesc o moara sau pe cineva care se duce la o moara si sa ia si pentru mine un sac sau eventual, sa il impart la jumatate daca este foarte multa faina. Si ieri, daca tot mi-am vizitat o prietena, Cris, am mentionat la un moment dat, pe picior de plecare, de faina, ca trebuie sa iau si tare mult as vrea sa nu mai cumpar din comert faina asta care e doar praf alb. Si ea imediat a descoperit un sac si mi-a umplut o punga mare de faina. Nu stiam ca are si asa m-am bucurat, ca de un cadou foarte pretios. Am decis de ceva vreme sa renunt la faina alba si sa iau numai faina integrala, cu care sa gatesc de toate. Ca pana la urma, strabunicile noastre aveau asa o selectie la fainuri ca noi? De unde! Faina de la moara facea un cozonac alb si pufos, paine, gogosi, clatite si alte minunatii foarte bune si foarte sanatoase.

Cand mi-a cazut fisa, recent, am stat si m-am intrebat de ce am cumparat faina alba 000 pana acum? Nu stiu de ce. A, ba da, pentru ca multa lume spune ca nu iti iese checul sau alte prajituri, etc daca nu se fac cu faina alba. Dar eu stiu ca nu e cum zice lumea si de acum incolo voi pregati cocaturi si prajituri si painici doar din faina 650, faina de paine si orice faina integrala de pe piata, asta in cazul in care nu tot timpul voi avea faina de la moara. Experimentez si vad ce iese.

Cum Cris a ajuns la moara si a luat un sac, am rugat-o sa nu ma uite si cand mai ajunge acolo sa mai ai unul si sa fie sigura ca jumatate e al meu. Sa nu ma uite. Si daca stau si ma gandesc bine, as accepta si un sac intreg, problema e cu depozitarea, ca am o tiny house (care imi place foarte mult). Dar gasesc eu loc. Renunt la altceva dar la sacul meu cu faina nu. Mai imi trebuie si o sita si gata. O vreme indelungata stiu ca voi coace cu drag.

E interesant cum, cand eram mica si ma uitam la mama si bunica cum fac produse din faina, mi se parea ceva foarte, foarte greu. Acum, ca am invatat si eu, imi place la nebunie. Doar timp si zi fara stres sa am, pentru ca altfel nu ma simt prea bine. Imi place sa imi folosesc mainile si imi doresc sa fac si alte retete, imi doresc o maia naturala pe care inca nu m-am apucat s-o fac dar poate mai incolo si m-ar mai bucura o covata de lemn. Mi-a zis tata ca imi da una, cea adusa de la tara si plina cu povesti, asa ca tot ce se prepara in ea sa aiba savoare si mai am o promisiune de la alte doua bunici ca niste veverite, vecine cu mine, tot cu povesti. Nu voi zice nu la nici una, imi plac obiectele vechi. Daca sunt si folositoare, au un plus de la mine. Mai imi trebuie si plansa dintr-o singura bucata de lemn pe care se intindeau foile de placinta de acasa, adusa de la tara, normal. Facaletul lung il am. Un cuptor cu lemne mai imi trebuie. :))

Intentia mea e sa merg pe calea traditionala atat cat pot, ma atrage enorm. Gata, am vrut sa ma bucur aici asa ca daca citesti, sa te bucuri si tu cu mine. Si sa zambesti. Un zambet e ca un soare. Te lumineaza.

Seara frumoasa!

Elena G

27 Mai


La multi ani, iubita mea sora! La multi ani celor nascuti azi! La multi mie! M-am nascut azi dimineata, chinuind-o pe mama si in acelasi timp aducandu-i atata bucurie, cu doua luni mai devreme chiar. Nu mai stiu exact cat aveam dar stiu ca eram mica, mica, pana intr-un kilogram si jumatate, destul de creata la piele si galbejita, uratica chiar, dar in acelasi timp superba. Ca orice bebelus din lumea asta. Nu stiu daca se dadeau note pe atunci, nici nu o intreb pe mama. Probabil ca nu si fi luat 10, dar ce conteaza. Parca un copil sau o viata de om pot fi notate in vre-un fel. Mai stiu ca am stat intr-un incubator cateva luni, ca sa mai cresc, ca aveam sanse slabe de a trai, dupa spusele doctorului (nu stiu daca a vrut sa fie crud de realist sau doar crud, dar a fost alegerea lui la momentul respectiv) si in toate pozele din acele vremuri, alb-negru, evident, aveam o figura mirata si niste ochi mari si curiosi. Ce vedeam asa interesant, nu stiu, dar acum stau si ma gandesc, ce pacat ca primii ani din viata nu mi-i amintesc. As avea tot felul de intamplari si senzatii si povesti de spus, pentru ca totul era nou in ochii mei. Faceam cunostinta cu mama, cu tata, cu maia, care venea sa ne scoata pe mine si pe sora mea la plimbare si stiam ca asta urma, de cum o vedeam si nu mai puteam de fericire. Atat de fericita sa fiu ca ies la plimbare in parc, oare de ce eram asa? Acum, daca ies in parc, nu mai traiesc asa intens momentul, dar ma bucur sa fiu in mijlocul naturii. Are si copilaria farmecul ei.

Mama mai spune ca eram destul de cuminte, nu plangeam dar si cand plangeam, faceam concert, pentru ca indiferent care din noi incepea, cealalta urma. De mici “cantam” la doua voci si uneori se alatura si a “treia”, de stres si neputinta, cand nu mai stia ce sa faca. Si uite asa, sa te tii. O aventura totala si eu nu imi amintesc nimic. Noroc cu mama si pozele pe care le am ca sa stiu cam cum eram mica. Dar am crescut si trecand peste o bucata mare din viata, iata-ma azi, scriind impresii si amintiri pe blog.

Acum cateva saptamani, din intamplare, am dat peste o melodie care se intituleaza exact 27 Mai, adica ziua in care m-am nascut si mi-a placut foarte mult sa stiu ca exista asa ceva. Povestea din spatele piese este alta, dar eu ii dau intelesul meu, deoarece coincide cu ziua mea si ma bucur de ea. Ce e mai frumos decat sa am propria melodie? Poate doar o imbratisare si sentimentul ca sunt iubita. Si un desert minunat, pe care il fac oricand cu placere. πŸ™‚