Tag Archives: poveste

De vanzare


Mai tii minte postarea de anul trecut cu trandafirul? E in regula, nu e musai. Povesteam atunci cum prin cartierul in care locuiesc, am trecut pe langa o vila din alte vremuri, mica si simpatica, ce avea o tufa de trandafiri la poarta si atrasa de frumusetea si parfumul lor, m-am apropiat sa ii miros. Si un batranel, pe care nu il observasem, la balconul de la etaj, mi-a spus ca pot sa rup unul. Doar ca eu nu venisem cu intentia asta, ci doar sa imi bag nasul intr-o floare si sa absorb cu nesat. Daca esti curios/ curioasa sau vrei sa iti amintesti, poti citi/ reciti povestea aici. De ce revin cu aceasta amintire? Pentru ca zilele acestea, trecand prin zona, mi-a atras atentia ditamai afisul galben pe care scria “De vanzare”. Mi se parea ceva familiar insa pentru ca inca nu e inflorit vreun trandafir pe strada, nu stiam cum sa pozitionez familiarul. Si lipsea ceva care sa ma ajute. Abia azi mi-a picat fisa. Casa de anul trecut, cu tufa de trandafir e cea care se vinde, iar tufa de trandafiri arata ca si cum ar fi taiata sau pur si simplu e inca prea frig ca sa se inalte, sunt doar crengi goale care abia se vad prin gard. Gradina e pustie si de aceea nu am recunoscut casa imediat. Cine stie ce s-o fi intamplat si cu batranelul! Am o nuanta de regret ca acea casa se va instraina si cine stie cine va veni. Era tare frumoasa si asa, cu patina timpului si cu tufa de trandafiri. Sper ca oricine o va cumpara, sa o restaureze asa cum merita si sa aiba o tufa de trandafiri la poarta. πŸ™‚

Elena G

Poveste…


de groaza. πŸ˜…

A fost odata, ca niciodata. A fost o data, de doua ori, deja m-am enervat. A fost odata un apartament. Cel in care m-am mutat de cativa ani. Si apartamentul acesta avea lumina. De la becuri. Cica fusese renovat ca lumea, schimbate toate firele electrice, tevile, ce mai, nou-nout. Fostii proprietari isi facusera apartamentul ca sa le placa lor, ca ar fi trebuit sa se mute, dar s-au razgandit. Stateau prea aproape de parinti. Asta da, de groaza. :)) Depinde si de parinti. Uneori iti vine sa fugi cat mai departe de ei, dar parca te urmaresc.

Sa revenim la becuri. Au inceput sa se arda. Azi in sufragerie unul. Apoi al doilea. Apoi unul din peretele de la sufragerie. Apoi unul in dormitor. Apoi al doilea din dormitor. S-a ars si la bucatarie. De baie, ce sa zic, a patit-o si ea. Da, si pe hol, nu am uitat. In decursul anilor am schimbat la becuri de mi s-a urat. Am luat de toate felurile, si din acelea scumpe, economicoase, si din cele clasice, ieftine, am luat albe, mate, transparente, de 100 w, de 150 w, de 75 w., de 60 w. Rezultatul a fost acelasi. Eu trebuia sa am intotdeauna o rezerva sanatoasa de becuri in casa. Si pentru ca le tot schimbam ca pe sosete, am renuntat sa iau si economicoase pentru ca numai economicoase nu erau. Luam din cele de 100 w, clasice, la 1,50 lei, mai ales ca mie chiar imi place lumina lor. E mai calda si mai buna pentru ochii mei.

Explicatie nu aveam de ce se tot ardeau cand imi era mie lumea mai draga, pentru ca la un moment dat, in sufragerie, nu doar ca au crapat toate insa nici cand am pus becuri noi nu s-au mai aprins. Nu mai zic ca a mai cazut reteaua de la Enel. Si sigurantele. Urca-te pe scaun in hol si pune-le la locul lor. Stai cu lanterna pana functioneaza o luminita. Mai aprinde o lumanare. Mai am si o lanterna clasica pe gaz, dar inca nu am folosit-o. Dar de ce crezi ca am luat-o? 🀣

Pana la urma, satula de situatie si neavand lumina de nici un fel, sau doar un bec amarat in toata sufrageria, pentru ca le-am lasat la un moment dat pe toate sa se arda si efectiv nu am mai avut chef sa pun bec nou – cu scuza ca nu sunt toata ziua pe acasa, am cautat un electrician.

Problema e cu increderea. Nu stiam pe nimeni asa ca am rugat pe cineva cunoscut sa imi recomande, in asa fel incat sa nu mai am probleme. Asa am dat peste un nene care parea ok si a venit el in vizita sa vada ce e cu reteaua. A reparat, a schimbat, am vorbit legat de situatie, ce si cum. Asta s-a intamplat cred anul trecut. Si aveam acum lumina. Multa lumina. Eram incantata ca nu voi mai avea probleme.

Dupa destula vreme, cand credeam ca totul e ok, s-a ars un bec. Groaza! Parca stiam ca totul merge bine! Da de unde! Apoi, inca unul, ca becurile astea cand le apuca, unul dupa altul cad. Ca soldatii la datorie. Rasu-plansu. Acum nu am decat un bec in sufragerie, din 5. Noroc ca merge si lampa. In dormitor, din doua becuri, unul a dat ortu popii. Celalalt vad ca se tine cu dintii, de ceva… Noroc ca si aici am o lampa care merge. Cu bucataria, baia si holul stau bine. Nu stiu pana cand. πŸ˜‚ Noroc ca imi place si asa, mai difuz, parca ar fi atmosfera de Craciun. Mai lipsesc luminitele si decorurile.

Daca asta nu e poveste de groaza, apai nu stiu care ar fi. πŸ˜„ Sfarsit!

Seara linistita!

Elena G

Coperta


Ieri am citit o postare a Cristinei, care mi-a amintit si mie de o intamplare personala, asemanatoare cumva. Eu nu am fost nevoita sa ofer nici o carte insa si eu mi-am dorit sa regasesc, o parte, care lipsea. Pe Cristina te invit sa o descoperi aici si mai ales sa citesti povestea “O poza ce-mi aminteste de-o carte” care ma conduce pe mine acum sa scriu o poveste, din copilaria mea.

De cand ma stiu am fost o cititoare inraita si cand eram mica, am dat peste cartea “Din marile legende ale lumii”. Fusese in biblioteca verisorilor mei din partea matusii mai mari, sora tatalui. Pfiu, ce genealogie! Iar ei, crescand si trecand prin niste transformari pe care nu mi le explic, ca eu una nu as fi renuntat la asa carti, au facut curat in biblioteca. Pentru ca in familia mea cartile sunt iubite, au fost primite cu drag si m-am pomenit cu multe, printre care o parte din colectia Jules Verne, alte carti de care nu imi amintesc acum si “Legendele Olimpului” si “Din marile legende ale lumii”. Acestea doua m-au impresionat prin cat erau de mari si groase, pentru desenele si povestile din interior. Mi se pareau fantastice, deosebite. Sunt si acum speciale pentru mine. β™₯️

DAR, cartea “Din marile legende ale lumii” nu avea coperta. Totul era superb, povestile, desenele mari si viu colorate. Iti pun aici un link in care am gasit mai multe imagini cu desenele din ea, ca sa iti dai seama cat de frumoase sunt si ce impact au avut asupra mea atunci. Cartea mea e atat de bine pusa ca mi-e foarte greu s-o scot si sa ii fac poze. De cand m-am mutat, cu tot cu carti, ele, saracele, au ramas in cutii. Cand am nevoie, caut in ele dar sunt greu de ridicat. Asta e explicatia.

Revin. Cartea mea nu avea coperta. Imi parea rau insa eu aveam speranta ascunsa ca voi gasi candva coperta, nu stiu cum, dar o voi gasi. Banuiam doar ca este frumoasa. Si dupa cativa ani, la scoala, s-a facut o colecta de maculatura. O initiativa care mi-ar placea sa se repete si acum, pentru ca hartia e reciclabila si ma doare inima cand vad cum se taie copacii.

Nu imi aduc aminte sa fi adus si eu insa stiam ca voi pleca acasa cu ceva. Asa ca, intr-o pauza sau la sfarsitul orelor, m-am dus la maculatura. Era cald, asa ca toate pachetele cu hartii fusesera puse in curtea scolii, intr-un colt, pe jos. Ma chemau! Erau atatea carti si reviste aruncate, nu imi venea sa cred ca oamenii renunta asa usor la ele. Am cautat si am rascolit destul, am ales cateva carti care mi-au atras atentia si la un moment dat vad o coperta colorata, destul de mare. Scria pe ea “Din marile legende ale lumii”. Era chiar coperta, iti dai seama? O GASISEM. Am fost foarte fericita si ma gandeam ca mi s-a indeplinit dorinta mea de ani de zile. Asta e legatura cu povestea Cristinei, daca te intrebi, dar trebuie s-o citesti intai pe a ei ca sa iti dai seama. Nu imi venea sa cred, chiar o gasisem. Care sunt sansele, sa imi zici tu acum? M-am uitat si dupa restul paginilor, ca mie una o dublura nu imi strica, nu la asemenea carte. Din pacate nu am gasit si chiar m-am uitat bine. Dar, mie imi trebuia doar coperta. De asta nu am gasit si restul cartii. πŸ™‚

Aveam cred, 11-12 ani pe atunci. Nici acum nu imi vine sa cred. Asa m-am bucurat, in sfarsit, aveam cartea completa. Era asa cum simteam ca trebuie sa fie, colorata si frumoasa, usor botita pe la margini dar era intreaga. O gasisem pentru ca nu renuntasem niciodata la ea. Iar acum a ajuns intamplarea, o poveste. Asta ca sa stii ca stiu ce inseamna sa pierzi ceva dar sa si regasesti. Daca e cu folos, bine-nteles. Bucuria e inmiita.

Pentru carti si iubitorii de carti.

PS: Pentru ca am vorbit mai ales de carti vechi, te invit sa adaugi in colectia ta si altele, descarcand de pe blogul Parintelui Mihail cateva nestemate, pe care cu generozitate si multa munca, le-a pus online. Sper sa iti fie de folos.

https://patermihail.wordpress.com/2020/10/21/carti-utile-de-descarcat-urgent/

https://patermihail.wordpress.com/2020/10/24/carti-utile-de-matematica-de-descarcat-urgent/

Elena G

Sfanta Cuvioasa Parascheva


La multi ani celor care azi sarbatoresc numele Sfintei Cuvioase Parascheva! Sa va ocroteasca si sa va fie vesnic calauzitoare in toate ale vietii.

Azi e si ziua numelui surorii mele. E o poveste in spatele numelui si chiar daca am povestit-o celor apropiati, imi face placere sa o scriu acum si aici. Eram in clasa a VI-a. Incepusem a doua limba straina de studiat, limba engleza, dupa germana pe care o incepusem din a V-a. Profesoara noastra de limba engleza, intr-o zi de toamna, poate chiar de ziua Sfintei sau oricum, pe acolo, o numeste pe sora mea ca sa raspunda la lectie. In loc sa-i spuna Chiralina, caci asa o cheama, ii spune Parascheva. De unde pana unde nu stiu. Dar cu aceasta ocazie, profesoara noastra de engleza a botezat-o cu numele unui sfant. Si asa sora mea nu are nume de sfant si isi dorea ca orice copil, inca un motiv de bucurie si de sarbatoare, de cadouri, de urari. Acum are. Pe langa numele de personaj de poveste (vezi Chira Chiralina a lui Panait Istrati si balada mult mai veche decat cartea), acum are si un nume neoficial dar la fel de important si la fel de deosebit, datorita doamnei profesoare. Parascheva. In fiecare an, aducandu-ne aminte de intamplare, ii urez surorii mele “La multi ani de Sfanta Parascheva!”.:)

Elena G

Ploaie in casa


Azi a plouat. Ca intr-o zi obisnuita de toamna. Apoi s-a potolit un pic si auzeam picaturile din ce in ce mai rar. Dar asa cum eram eu asezata la calculator, cu o ureche auzeam picaturi de afara si cu cealalta auzeam dinauntru. Era tare ciudat, cum sa picure inauntru? Ma gandeam ca poate nu aud eu bine, ca o fi vreo iluzie auditiva.

Doar ca picaturile se auzeau destul de tare si nu, nu venea zgomot de afara. Nu s-ar fi auzit asa bine. Asa ca incep o mica munca de detectiv. Ma uit eu prin sufragerie, ma iau dupa zgomot si ma apropii. Ca in jocul acela, foc si apa. Si vad ca picura de sus pe covor si pe inca ceva ce am langa perete, un obiect pedepsit pentru ca nu e loc sa fie desfacut. Mda, sunt inundata. M-am speriat. E un inceput pentru ca nu am mai patit niciodata asta. Asa ca o sun pe presedinta de bloc si ii spun ca ploua la mine in casa. Si cand ii explic locatia, ma intorc deodata si vad pe celalalt perete ditamai pata. Stii ce ma nedumerea? In zona in care ploua nu e nici o teava, nu e calorifer, nu e langa fereastra. Nu are nici o treaba. Si cu toate astea, in coltul sufrageriei cu usa, sus, se intindeau lenese niste pete umede, care trecusera si in hol si in peretele de la bucatarie, comun cu cel de la sufragerie.

Asa ca o invit intr-o vizita de curtoazie pe presedinta sa vada minunea, sa ne intreb ambele de unde vine si descopar ca ploua si in coltul din dreapta al ferestrei, tamam opusul coltului inundat. Inseamna ca e de la calorifer, ca tot le-au umplut azi cu apa pentru verificare. Dar de la un colt la altul, mai rar asa ceva. Pornim sa elucidam misterul si ajungem la vecinul de deasupra mea. Vecin care e cam plecat si are cheia la un alt vecin. :)) Intram si ce sa vezi: un covor superb din lana, plutea pe o mare cam murdara de apa. Se fisurase teava de jos a caloriferului si curgea asa, ca un izvoras, de ceva vreme, avand in vedere cantitatea de apa. Numai ca podeaua e cam in panta si s-a dus apa in coltul cu usa. Asa se explica de ce picura la mine intr-un loc care nu ar fi trebuie sa fie ud.

Din pacate, vecinul cu cheia e batran asa ca ne-am descurcat cum am putut si cca o ora si jumatate, presedinta si cu mine am pus mana pe galeti, prosoape si am adunat apa. Eram leoarca. Sunt anuntati cei cu agentul termic asa ca ajunge unul sa opreasca si sa goleasca tot sistemul din bloc. Apoi, un pic mai tarziu ajunge si un instalator. Maine sper sa se repare si eu astept sa se usuce peretii. Bine ca am fost acasa si am vazut la timp. Altfel cine stie ce priveliste ma astepta cand deschideam usa. Mai teama mi-a fost sa nu ajunga la instalatia electrica pentru ca atunci cum mai scriam eu povestea? :))

Asta imi aduce aminte de un banc care a circulat mai demult pe fb:

Wikipedia: – Eu ştiu totul!
Google: – Eu am de toate!
Facebook: – Eu ştiu pe toatΔƒ lumea!
Internet: – FΔƒrΔƒ mine nu aveΕ£i valoare!
ENEL: – Serios?

Elena G

Quote

Dragostea, ca lumina ochilor – basm


Draga Marina, daca imi dai voie, imprumut si eu acest basm. Sper sa nu te superi. L-am descoperit la tine si am crezut initial ca tu l-ai scris, doar din titlu. Insa postarea ta m-a dus mai departe, la un alt blog. Un blog plin de povesti si basme. Iar eu ador povestile, basmele. Citind-ul pe acesta, am retrait cateva minute de copilarie. Mi-a placut atat de mult incat am vrut sa-l postez si eu aici. Un basm cult insa in acelasi timp atat de popular. Sper sa il citesc cat mai curand copiilor. Lectura frumoasa!

via Dragostea, ca lumina ochilor -basm

Elena G

Un pateu


A nu se confunda cu pate. Pateul este preferatul meu dintre toate produsele de patiserie (dupa el vine strudelul cu mere, cu scortisoara si multa, multa nuca, daca se poate). Este mic, patratos, cu branza sarata care tine de foame. Fata de restul produselor care sunt imense si obosesti pana le mananci, cu pateul e exact cum trebuie.Β  Nici prea mult, nici prea putin. De mult nu am mai mancat, asa ca azi mi-am propus sa fac o tava de pateuri, din care am mancat cateva. Dar de dimineata, drumurile m-au scos afara si cand am trecut pe langa o patiserie care mie imi place, ce crezi ca mi-am luat? Un pateu, evident. Cum aveam mainile ocupate, am zis sa nu mananc pe drum, ca e incomod, cu toate ca mie chiar imi place sa mananc din mers. Insa acum nu era cazul. Asa ca m-am tras langa un zid, mi-am eliberat mainile si am inceput sa il devorez, sufland din cand in cand pentru ca era foarte fierbinte.

Concentrata cum eram eu pe pateul meu, m-am si mirat cand nu prea departe de mine aud o voce. Un barbat, mai saracut, asezat pe o bordura inalta, ma roaga sa ii iau si lui un pateu. Iar sunt surprinsa pentru ca patesc rar asta. Cum sa nu ii iau cuiva care imi cere de mancare? Nu ceruse bani, ca asta chiar ma enerveaza de multe ori cand aud, insa la mancare mi se inmoaie inima. E groaznic sa nu ai ce manca. Cred ca toti trebuie sa cerem de mancare cand ne e foame. Ca omul acesta. Probabil i se facuse pofta uitandu-se cum mananc si a cerut la fel. Putea sa ceara orice pana la urma, o pizza, un strudel, o placinta. Nu, el a vrut doar pateu. I-am spus ca ii iau imediat, numai sa termin si eu. Si apoi i-am dat un pateu, pe care l-a primit cu un “Bogdaproste”. I-am raspuns “Sa fie primit!”. Inima mea a zambit, gandindu-se la cei adormiti. Mai ales in momente ca acestea imi aduc aminte de ei. Pe un ton mai glumet, sper sa le fi ajuns un pateu, ca sunt cam multi.

Sfarsit

Elena G