A fost odata ca niciodata…A fost odata teta* țal Hrista din Constanta. Locuia impreuna cu sotul ei in zona pe care eu o numeam cand eram mica, si o numesc si acum, “la gradina”. Era un camp pustiu, undeva la marginea Constantei, pe atunci, departe. Dupa Revolutie a fost parcelat cu parcele de 500 mp care au fost oferite veteranilor de razboi, printr-o lege nou aparuta. Bunicul meu a fost unul din ei. Din intamplare sau nu, ne-am trezit vecini cu ea si sotul ei, verisori indepartati ai tatei. Au fost singurii care si-au construit de la inceput o casuta acolo. Au trecut ani pana au indraznit si altii iar acum este un cartier in toata regula si nu mai pare asa departe. Ne vizitam uneori cand mergeam la gradina impreuna cu familia sau ne vorbeam peste gard. Tot ei mai pazeau gradina noastra, cat puteau, pentru ca de multe ori se fura pe rupte, fiind pustiu in preajma.
Intr-o zi, fiind in vizita la ei cu ai mei, au vorbit despre costume vechi, traditionale. Mama apreciaza foarte mult orice costum popular si isi dorea, si prin natura meseriei ei, un costum traditional aroman de lana. Era aproape imposibil de gasit, multi oameni au lasat in urma piese deosebite, sau le-au dat la muzee in Romania, de unde nu si le-au recuperat niciodata, chiar daca au fost cu titlu de imprumut. Sau pur si simplu le-au desfacut si au croit altceva din ele, pentru ca nu le mai puteau purta, le-au pastrat cu riscul de a le descoperi mancate de molii sau le-au aruncat. Se schimbasera vremurile, schimbasera tara, era alta viata si asa a fost sa fie. Insa “cand iti doresti ceva cu adevarat, tot Universul conspira pentru indeplinirea visului tau.” spune Paulo Coelho. Si intamplarea a fost ca teta aceasta chiar avea o rochie veche de lana, neagra. Era noua, nepurtata. O desfacuse cu intentia de a face ceva din ea insa a ramas asa, uitata de istorie si mancata de molii. Mama a intrebat-o daca ii trebuie, daca o mai tine sau vrea sa o foloseasca. Raspunsul a fost negativ. Asa ca a i-a cerut-o. Si cine cere, primeste. 🙂 Bine, daca e cazul si daca foloseste, ca nu primim tot ce vrem, e chiar neproductiv sa se intample asta.
A luat-o mama si a zis ca o reface. Avea gauri dar nu asa de urate incat sa nu poata fi reconditionate. Insa era de munca la ea. Oricat de mult si-a dorit mama, nu a refacut-o. A mai stat vreo 20 de ani impachetata bine, sa nu ajunga molia la ea, in sifonier. Dar niciodata uitata.
Pentru ca anul trecut, am hotarat sa ma apuc de ea. Si am inceput sa o reconditionez. Trebuie sa mentionez ca este foarte grea, are mult material si este vopsita natural. E de fapt un sarafan traditional aroman, vechi de peste 100 de ani. Plin de gauri si gaurele, desfacut pe bucati, decupat intr-o parte si pe ici pe colo, in multe locuri, descusut. Gaurile acelea facute de molii efectiv m-au terminat. Din pacate, fir de lana la fel ca sarafanul nu am de unde sa mai iau, asa ca am decis ca pentru gaurile foarte mici sa folosesc banala ata neagra, iar pentru cele mari si asamblare sa folosesc o ata care sa reziste si cea mai buna mi s-a parut ata de macrame neagra, mai groasa un pic. Mi-am cumparat un sul pe care l-am transformat in ghem si am inceput sa cos, zile intregi, schimband ace si ate, albastrindu-ma pe degete de ziceai ca am muncit la sapa. Am facut rost de o bucata de stofa care cumva a trebuit sa se potriveasca acolo unde fusese decupat sarafanul, tamam** in fata si m-am chinuit un pic si la asta. Mi s-a urat la un moment dat si m-am oprit. Apoi am fost prinsa cu altele. Nu prea imi venea sa ma apuc de el chiar daca am mai avut momente libere.
Acum fiind in vacanta, iar m-am gandit la sarafan. Am zis sa incep, incet, incet. Era pe lista de facut si ma bucur ca mi-a iesit. Dupa multe zile in care am stat pe jos, pe pat, oriunde imi era confortabil, am cusut toate gaurile si gauricile facute de molii. Ieri am terminat. Un moment dificil a fost cusutul cutelor de la spatele fustei si cel mai dificil a fost cand am unit fusta cu partea de sus, pentru ca materialul, dupa ce ca e foarte gros, s-a facut si mai gros. Am avut momente cand impingeam acul in covor ca sa intre in tesatura. Insa am terminat pana la urma. Acum am depasit momentul, sunt foarte bucuroasa si mandra de ce am facut, pentru ca nu a fost usor. Sarafanul meu nu numai ca este ca nou dar l-am si purtat prima data. Azi, la biserica am zis ca e un moment minunat sa il pun. E un sentiment pe care acum il inteleg. Nu intelegeam cand eram mai tanara care e farmecul unui costum popular si de ce se poarta si la biserica. Acum stiu ca voi purta tot ce am traditional, atunci cand vremea permite, cat pot de des, si mai ales la biserica. Iar sarafanul acesta negru imi doresc sa ma insoteasca si pe ultimul drum, in cazul in care plec intr-o zi friguroasa. Mi-e drag. ❤
Elena G
*matusa
**in Constanta si Dobrogea, in general, se foloseste acest cuvant din turca, iar in acest context se traduce cu “exact”.
Azi dimineata am gasit pe fb o poveste asa frumoasa, care m-a emotionat foarte tare. Este o poveste in care m-am regasit si eu si mi-am dorit sa o impartasesc aici. I-am cerut permisiunea Danielei Kostea, o cunostinta draga de la Comunitatea Aromana. Ea expune foarte sensibil un foarte vechi obicei crestin ortodox care se face la aromani, in ziua de Lasatul Secului si cum se facea la ea in familie. Dupa poveste urmeaza o traducere in limba engleza acestui obicei, preluat de pe grupul Armânamea Trâ Europa, o comunitate initiata si dirijata de Puiu Bajdechi.
“Armânii au, printre altele, 2 mari sărbători: “Stâmâria”-15 august, Adormirea Maicii Domnului și “Dumânica di Lasa preasinj”- Duminica începutului de Post Mare. În fiecare an de “Lasa preasinj” veneam acasă la Constanța pentru a sărbători împreună cu bunicii și restul familiei apropiate, din casă, adică aproximativ 25 persoane. Ne ofeream unul altuia câte un dar simbolic (o portocală, un măr, o bucată de pită, etc) și ne ceream iertare pentru păcatele de peste an, pentru a intra în post cu pace. Mi-am amintit scriind, momentele când îi ceream iertare lu’ maia, sărutându-i mâna:-“Ljeartâ-nj câbătslj, maie”(un amestec de sentimente de dragoste pt ea, timiditate și rușine, căci erau mai mulți ochi ațintiți și nu prea voiam să recunosc că aș fi avut păcate, greșeli) – “Ljirtati s-tsâ hibâ, feata mea. Tini nu ai câbăts.” (Mereu spunea asta și aproape că o credeam, ceea ce nu mă ajuta deloc în lupta cu dușmanul meu pricipal-mândria) Un fel de “spovedanie” de dinainte de spovedanie. Oricum, plecam toți mai ușurați, mai împăcați, după momentele de profundă smerenie în fața celor mai în vârstă, iar noi fiind cei mai mici trebuia să trecem pe la toți ai noștri și să ne smerim în fața lor. Mare lucru pentru care sunt foarte recunoscătoare! O pregătire cu adevărat profundă pe care desigur că nu știu câți dintre noi o conștientizau și o integrau. Eu sigur nu. Mâine va fi greu. Bunicii nu mai sunt, dar noi trebuie să continuăm să ne smerim și pentru propria noastră înviere.” Daniela Kostea
“Lasa preasinji” SundayThe “lasa preasinji” Sunday marks the beginning of the Lent period – 6 weeks of soul purification. During this day, the Armãns/Aromanians ask forgiveness one to each other, the relatives come together, the family is gathering around the table full with goodies. According to the custom, the younger people go to the elder ones, the godsons to their godfathers, celebrating together with different food/meal specialties.The young people are doing rosary in front of the elder ones and in return they are receiving belssing and money. The forgiveness is asked by the following words: “Ljeartã-nj cãbãtsli!”, and suddelny the answer comes: “Ljirtati s-hibã!”. At the end of the celebration, the most aged man from the family is doing the “hasca” (“hara-hasca”) habit/custom – the children’s happiness. An approx. 1m thread is hanged up at one rolling pin’s end. At the other thread’s end is hanged up a boiled egg or a small piece of halvah. All around stay in kneeling position, trying to catch the egg/halvah with the mouth. It is said that the one that succeed to catch the egg/halvah will be full of luck and fortune.” Puiu Bajdechi
Am facut si eu hasca. Recunosc ca imi placea mai mult ca ne vedeam cu verisorii si ca mancam bunatati, ca nu le aveam foarte des pe masa. Doar la sarbatori mai vedeam asa o masa incarcata. Si imi placea halvaua aceea tare si plina de nuci, cum nu mai gasesc acum. Partea cu sarutatul mainii si cerutul iertarii, zau daca ma atrageau. Insa abia acum constientizez si integrez aceasta traditie. Finalul povestii Danielei mi-a umplut inima. ❤
Anul trecut pe vremea asta eram la Opera Nationala Bucuresti si urmaream celebrul si deja traditionalul balet de Craciun, “Spargatorul de nuci”. Am fost asa incantata inca i-am dedicat un articol si te invitam si pe tine sa participi. Astazi lansez iar invitatia. Anumite traditii merita pastrate. Si fara arta, nu stiu cum am trai. Pana si la inceputurile omenirii se desena in pesteri, se dansa, se canta. Omul a cautat intotdeauna sa isi infrumuseteze viata asa cum a putut si a stiut mai bine, perfectiunea si frumusetea naturii nefiind de ajuns. De ce? Poate pentru ca inima omului cuprinde o particica din iubirea lui Dumnezeu si e si in firea lui sa creeze, asa cum a fost si el la randul sau creat. Sa isi reverse iubirea si prin arta. Nu stiu daca e un raspuns multumitor insa e raspunsul meu.
Chiar daca ma repet a nu stiu cata oara ca nimic nu se compara cu experienta pe viu, te invit, dupa cum ziceam, cu tot dragul, la balet. De acasa.
Cand: Joi, 24 decembrie, în Ajunului Crăciunului, ora 17:00
Unde: Opera Națională București
Cine: Baletul Operei Nationale Bucuresti, in regia si coregrafia lui Oleg Danovski, adaptare regizorala si coregrafica Oleg Danovski Jr.
Ce: Spectacolul de balet „Spărgătorul de nuci” de Piotr Ilici Ceaikovski, în cadrul proiectului intitulat #DordeONB din seria Opera online.
Spectacolul de balet ce ne va aduce mai aproape magia sărbătorilor de iarnă va fi transmis online:
Ieri am fost foarte foarte foarte bucuroasa. Am primit faina de la moara. Tu stii de cand caut eu asa ceva? De ani de zile imi doresc sa gasesc o moara sau pe cineva care se duce la o moara si sa ia si pentru mine un sac sau eventual, sa il impart la jumatate daca este foarte multa faina. Si ieri, daca tot mi-am vizitat o prietena, Cris, am mentionat la un moment dat, pe picior de plecare, de faina, ca trebuie sa iau si tare mult as vrea sa nu mai cumpar din comert faina asta care e doar praf alb. Si ea imediat a descoperit un sac si mi-a umplut o punga mare de faina. Nu stiam ca are si asa m-am bucurat, ca de un cadou foarte pretios. Am decis de ceva vreme sa renunt la faina alba si sa iau numai faina integrala, cu care sa gatesc de toate. Ca pana la urma, strabunicile noastre aveau asa o selectie la fainuri ca noi? De unde! Faina de la moara facea un cozonac alb si pufos, paine, gogosi, clatite si alte minunatii foarte bune si foarte sanatoase.
Cand mi-a cazut fisa, recent, am stat si m-am intrebat de ce am cumparat faina alba 000 pana acum? Nu stiu de ce. A, ba da, pentru ca multa lume spune ca nu iti iese checul sau alte prajituri, etc daca nu se fac cu faina alba. Dar eu stiu ca nu e cum zice lumea si de acum incolo voi pregati cocaturi si prajituri si painici doar din faina 650, faina de paine si orice faina integrala de pe piata, asta in cazul in care nu tot timpul voi avea faina de la moara. Experimentez si vad ce iese.
Cum Cris a ajuns la moara si a luat un sac, am rugat-o sa nu ma uite si cand mai ajunge acolo sa mai ai unul si sa fie sigura ca jumatate e al meu. Sa nu ma uite. Si daca stau si ma gandesc bine, as accepta si un sac intreg, problema e cu depozitarea, ca am o tiny house (care imi place foarte mult). Dar gasesc eu loc. Renunt la altceva dar la sacul meu cu faina nu. Mai imi trebuie si o sita si gata. O vreme indelungata stiu ca voi coace cu drag.
E interesant cum, cand eram mica si ma uitam la mama si bunica cum fac produse din faina, mi se parea ceva foarte, foarte greu. Acum, ca am invatat si eu, imi place la nebunie. Doar timp si zi fara stres sa am, pentru ca altfel nu ma simt prea bine. Imi place sa imi folosesc mainile si imi doresc sa fac si alte retete, imi doresc o maia naturala pe care inca nu m-am apucat s-o fac dar poate mai incolo si m-ar mai bucura o covata de lemn. Mi-a zis tata ca imi da una, cea adusa de la tara si plina cu povesti, asa ca tot ce se prepara in ea sa aiba savoare si mai am o promisiune de la alte doua bunici ca niste veverite, vecine cu mine, tot cu povesti. Nu voi zice nu la nici una, imi plac obiectele vechi. Daca sunt si folositoare, au un plus de la mine. Mai imi trebuie si plansa dintr-o singura bucata de lemn pe care se intindeau foile de placinta de acasa, adusa de la tara, normal. Facaletul lung il am. Un cuptor cu lemne mai imi trebuie. :))
Intentia mea e sa merg pe calea traditionala atat cat pot, ma atrage enorm. Gata, am vrut sa ma bucur aici asa ca daca citesti, sa te bucuri si tu cu mine. Si sa zambesti. Un zambet e ca un soare. Te lumineaza.
La multi ani! Sa ai parte de un an bun, in care sa te bucuri de sanatate, de cei dragi, de tine si de o iubire impartasita, sa fii fericit (a), sa ai succese pe plan profesional si multe altele pe care ti le doresti pentru 2011!
Si acum, daca nu ti-ai facut o traditie din a asculta Concertul Extraordinar de Anul Nou 2011 de la Viena, urmareste-l la TVR1 sau pe orice alta cale doresti si delecteaza-te cu cele mai frumoase valsuri.
pe site-ul oficial al instituției, în link-ul 
Sweet Nothings 